Drumul Rusiei către bolșevism: de ce poporul sărăcit a îmbrățișat extremismul și ce consecințe a avut pentru România
0Pe data de 7 noiembrie a anului 1917 bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia. Imperiul Țarist se prăbușea făcând loc unei construcții politice care avea să modeleze destinul Europei est-centrale, mai ales după 1945. Motivele care au stat în spatele succesului bolșevic au fost numeroase.
Revoluția Bolșevică din Rusia a fost unul dintre momentele de cotitură ale istoriei contemporane, la nivel mondial. Aparent, o afacere rusească, acapararea puterii de către bolșevici în Rusia, a schimbat efectiv istoria lumii. Revoluția bolșevică a pus bazele constituirii URSS, una dintre cele două mari puteri ale secolului XX, influențând destinul multor națiuni central-est europene, inclusiv al României.
Acest eveniment crucial a avut loc pe 25 octombrie (conform calendarului pe stil vechi) sau pe 1 noiembrie (conform calendarului pe stil nou), fiind cunoscută drept Revoluția din Octombrie. Deși privită ideologic pe de o parte de propagandiștii sovietici, iar de cealaltă parte de propagandiștii Occidentali, Revoluția Bolșevică din Rusia a fost un fenomen complex cu o multitudine de cauze. Specialiștii moderni au identificat motivele succesului bolșevic într-o țară uriașă în care țarii au guvernat timp de secole în baza dreptului divin. Ce i-a determinat pe ruși să-l răstoarne pe „unsul lui Dumnezeu” și să valideze un grup de extremiști care în cele din urmă au instaurat cenzura, epurarea politico-socială și nici nu au transformat viața rusului de rând în paradisul promis?
Un scurt rezumat al unei schimbări de regim care va afecta întreaga lume
După eșecul repetat al armatelor rusești în Primul Război Mondial dar și a prăbușirii economiei rusești, urmată de o foamete generalizată muncitorimea rusă a declanșat mai multe greve spotane, la începutul lunii februarie a anului 1917, în capitala Rusiei, Petrograd (n.r. așa s-a numit Sankt Petersburgul în timpul Primului Război Mondial). Pe 23 februarie 1917 (n.r. data pe stil vechi), textilistele din Petrograd au ieșit în stradă și au protestat cerând pâine pentru familiile care efectiv nu mai aveau ce mânca. Rând pe rând, li s-au alăturat muncitorii din fabrici aparținând diferitelor ramuri industriale. În următoarea perioadă grevele au paralizat Petrogradul, oamenii scandând, de această dată, împotriva țarului Nicolae al II lea, cerând ieșirea Rusiei din război.
Grevele s-au transformat în revoltă, iar revolta în revoluție. Protestatarii au atacat secțiile de poliție și s-au înarmat. Au urmat confruntările directe cu forțele de ordine dar și cu armata. Inițial soldații au respectat ordinele și au ucis mulți greviști. Ulterior însă, o parte a armatei, formată mai ales din oameni de rând, a trecut de partea protestatarilor. Nicolae al II lea a dizolvat Duma (n.r. adunare legislativă reprezentativă în Rusia, un fel de Parlament) și a numit un comitet provizoriu. Era mult prea târziu, toate trupele din Petrograd au trecut de partea revoluționarilor. Rămas fără sprijin, țarul Nicolae al II lea a abdicat în luna martie a anului 1917. Era sfârșitul monarhiei rusești. Căderea țarului a declanșat un val de entuziasm și speranță. Mai multe guverne provizorii s-au succedat, dar fără succes. Din contră lucrurile mergeau din rău în mai rău. Fabricile s-au închis lăsând peste 100.000 de șomeri.
În urma eșecului ofensivei din iunie, moralul armatei a scăzut rapid. Un număr tot mai mare de soldați au dezertat. Alții și-au pierdut loialitatea față de guvern. Lipsurile au continuat și au existat tulburări pe scară largă în Petrograd între 3 și 6 iulie. Marinarii din Kronstadt au protestat în oraș. Soldații li s-au alăturat. Bolșevicii, moderați în februarie și martie, au găsit momentul potrivit să umple golurile lăsate de guvernele provizorii, promițând oamenilor o viață nouă. Militau pentru măsuri radicale, care într-o societate aflată în plină criză atât socială cât și economică, păreau răspunsul cel mai potrivit. Curând, mii de protestatari au așteptat instrucțiuni din partea Sovietului din Petrograd și a bolșevicilor. Cu toate acestea, au existat puține îndrumări din partea revoluționarilor socialiști. Lenin nu a profitat de situație poate pentru că doar un număr mic de soldați și marinari i-au susținut activ pe bolșevici. Revolta a fost înăbușită de trupele loiale aduse de Guvernul Provizoriu. O serie de lideri bolșevici, inclusiv Troțki, au fost arestați. Lenin a fugit în Finlanda.
În august 1917, Lavr Kornilov, un general rus, a încercat să preia puterea. Armata sa a înaintat spre Petrograd. Guvernul provizoriu, aflat acum sub conducerea lui Alexandr Kerenski, părea neputincios. Kerenski a cerut Sovietului din Petrograd să apere orașul. Aceasta însemna înarmarea Sovietului. Era exact ceea ce așteptau bolșevicii. Să pună mâna pe arme și să se îmbrace în aura de salvatori ai patriei. Sub conducerea lui Troțki, Gărzile Roșii au organizat apărarea orașului. Agenți bolșevici s-au infiltrat în trupele lui Kornilov și le-au încurajat să dezerteze. Bolșevicii au organizat, de asemenea, greve ale lucrătorilor feroviari, perturbând aprovizionarea și comunicațiile generalului rus. Până la sfârșitul lunii august, Kornilov fusese eliberat din comandă și arestat. Un rezultat important al încercării de lovitură de stat a lui Kornilov a fost o creștere semnificativă a sprijinului acordat de populație bolșevicilor.
Oamenii de rând, descurajați, au început să creadă tot mai mult că bolșevicii lui Troțki și Lenin reprezentau soluția salvatoare. Până în septembrie, bolșevicii preluaseră controlul asupra Sovietului de la Petrograd. Condus de Troțki, Comitetul Militar Revoluționar a reușit să obțină sprijinul Garnizoanei Petrograd și al marinarilor din Kronstadt. Pe 24 octombrie, prim-ministrul Kerenski a încercat să-i înlăture pe bolșevici. Simțea că puterea lor crește. În acel moment, Comitetul Militar Revoluționar a acționat. Gărzile Roșii au pus mâna pe capitală. Pe 26 octombrie/7 noiembrie, Gărzile Roșii au intrat în Palatul de Iarnă și i-au arestat pe membrii Guvernului Provizoriu, cu un efort minim.
Un lider rupt de realitate pe care nu-l mai dorea nimeni
Mult timp au fost puse în dezbatere motivele pentru care rușii au ajuns să răstoarne, în mai puțin de o lună, o formă de guvernământ veche de câteva secole. Și mai șocant pare faptul că un popor obișnuit cu țarii și monarhia, în general, a ajuns să fraternizeze cu o mișcare extremistă, mult timp ostracizată în Imperiul Țarist și care nu se bucura de o adeziune de masă. În doar câteva luni, bolșevicii au ajuns la putere în Rusia. Specialiștii moderni spun că lucrurile nu au fost chiar atât de simple și că de fapt bolșevicii nu au făcut altceva decât să profite de nemulțumirea generală dar și de o serie de fenomene care avuseseră loc în societatea rusă. Unul dintre principalii factori identificați de istorici, pentru izbucnirea Revoluției Ruse a fost chiar țarul Nicolae al II lea.
Era considerat un individ rupt de realitatea țării în care trăia, nepriceput în gestionarea unor probleme sociale grave, precum situația muncitorilor și a țăranilor ruși, dar și un lider care nu a răspuns nevoilor de modernizare a Rusiei, de a ține pasul cu transformările care aveau loc în Occident. Istoricii din toate școlile și curentele sunt de acord că Nicolae al II-lea nu era potrivit să conducă un imperiu în curs de modernizare. „Nicolae a fost sursa tuturor problemelor. Dacă exista un vid de putere în centrul sistemului de conducere, atunci el era spațiul gol”, preciza Orlando Figes. Același specialist îl descria pe Nicolae al II lea drept încăpățânat și incapabil de o guvernare eficientă. Sub Nicolae, guvernul rus a rămas inflexibil și autocratic, incapabil să accepte reforme sau să împartă puterea.
„Au fost deficiențe culturale și politice profunde care au împiedicat regimul țarist să se adapteze la nevoia de dezvoltare a țării”, adăuga și istoricul Richard Pipes. Din cauza politicii deficitare a lui Nicolae al II lea, o criză politică s-a transformat în revoluție, iar țarul a fost efectiv abandonat până și de o parte însemnată a nobilimii. Este vorba despre nobilii cu gândire liberală dar și politicienii din Duma, parte a Blocului Progresist. Aceștia și-au pierdut total încrederea în capacitatea țarului de a rezolva problemele țării și au deschis calea pentru izolarea monarhiei.
Când problemele cauzate de război s-au adâncit, chiar și generalii și principalii consilieri ai țarului au ajuns la concluzia că acesta trebuie să plece, ceea ce a dus la abdicarea forțată a lui Nicolae la începutul anului 1917. Țarul, după cum precizează unii specialiști, a fost răsturnat nu atât de populația revoltată și de greviști ci de generali și politicieni. Bolșevicii vânați, mulți în exil, nici măcar nu se așteptau la așa ceva. Chiar și ei au fost luați prin suprindere. Au reușit însă să profite de căderea țarului dar mai ales de compromiterea guvernelor provizorii. „A fost izbucnirea pontană a unei mulțimi exasperate de privațiunile războiului. Partidele revoluționare nu au jucat niciun rol direct în înfăptuirea revoluției din februarie. Nu se așteptau la asta”, preciza și celebrul istoric E.H. Carr.
Disperarea unei națiuni flămânde și sărăcite
Așa cum arată istoricii, Revoluția Rusă a debutat spontan. În genul a ceea ce s-a întâmplat și în România în 1989 la Timișoara. Rusia, strălucitoare prin cultura și înalta sa societate din epoca țarilor, era dublată de o Rusie a mizeriei, sărăciei și obscurantismului. Erau mujicii și muncitorii săraci care abia reușeau să supraviețuiască. Și ei reprezentau majoritatea populației. Rusul de rând era sătul până peste cap de privațiuni, sărăcie, lipsă de perspectivă. Epoca industrială a complicat și mai mult situația. Marile orașe s-au umplut până la refuz. Au apărut cartierele muncitorești, pentru oamenii exploatați până la epuizare pe lefuri de nimic, niște mahalale ale durerii. Oamenii au ieșit în stradă, inițial, de foame și fiindcă erau la capătul răbdării. Pe de o parte erau țăranii, cei care reprezentau 80% din populație. Aceștia se luptau zi de zi cu sărăcia, nu aveau suficient pământ pentru a-și putea asigura traiul și erau îngropați în datorii.
„Greutățile economice și dislocările au fost factorii fundamentali ai tulburărilor din 1917. La începutul secolului al XX-lea, Rusia se confrunta cu o criză agrară prelungită. Țăranii (peste 80% din populație) sufereau din cauza lipsei pământului dar și de suprapopularea rurală. Deși iobăgia fusese abolită în 1861, milioane de țărani încă nu dețineau suficiente pământuri sau erau împovărați de sărăcie și datorii. Reformele Stolîpin (1906–1911) au avut ca scop crearea unor fermieri independenți prosperi, dar acestea au fost implementate doar parțial și au lăsat o moștenire a inegalității rurale. Mulți istorici indică nemulțumirile de lungă durată ale țărănimii ca pe o bombă cu ceas”, scriu specialiștii de la „Explaining History”.
În anul 1917, după ce au aflat de revoltele de la oraș, țăranii au declanșat o răscoală teribilă împotriva nobilimii, arzând conace și acaparând moșii. De cealaltă parte erau muncitorii.
„În orașe, industrializarea rapidă a creat o clasă muncitoare industrială exploatată, care era din ce în ce mai militantă. Între 1890 și 1910, populația orașelor Sankt Petersburg și Moscova s-a dublat, ceea ce a dus la supraaglomerare, condiții dure de muncă și greve. În ajunul Primului Război Mondial, Rusia a cunoscut un val de greve (de exemplu, greva auriferă din Lena din 1912, unde muncitorii au fost masacrați).(...) Inflația ridicată și penuria de alimente din orașe au însemnat că nici măcar muncitorii cu salarii mai mari nu își puteau permite strictul necesar. Inegalitatea economică și costul ridicat al vieții au erodat sprijinul pentru guvern. Revoluția din februarie a fost declanșată în mare parte de factori economici. La Petrograd, femeile petreceau ore întregi la cozi la pâine, doar pentru a nu găsi nimic disponibil. La sfârșitul lunii februarie 1917, aceste frustrări au dat în clocot”, arată aceeași sursă.
Războiul, dezamăgirea și oamenii care promiteau o lumea nouă
Pe lângă sărăcie, politica total defectuoasă și greșelile personale ale lui Nicolae al II lea, au fost și alți factori, printre care schimbările apărute în societatea rusă, noi mentalități și ideologii. Marxismul care a prins de minune în rândul intelectualilor ruși și mai apoi s-a coborât prin toate cartierele muncitorești, pregătind cumva terenul ideologic. Dar societatea rusă a explodat odată cu participarea Rusiei la Primul Război Mondial. Mai toți istoricii sunt convinși că Primul Război Mondial a fost scânteia care a aprins butoiul cu pulbere. Presiunea războiului asupra unei societăți și a unui stat deja fragil a fost imensă, iar până în 1917, armata și frontul intern al Imperiului Rus se aflau într-o stare de colaps. Rusia a înregistrat pierderi catastrofale mai ales prin înfrângerile repetate în fața armatelor germane. Toate au zdruncinat complet loialitatea față de țar.
Slăbiciunea țarului și a regimului autocratic au fost expuse fatal. Totodată guvernul provizoriu care a urmat abdicării țarului nu a reușit nici pe departe să răspundă nevoilor unei populații disperate. Din contră, lucrurile s-au agravat. Reformele nu au fost imediate și nici la intensitatea dorită. Pe front lucrurile mergeau la fel de prost, iar noul guvern impus prin Revoluția din Februarie, prima parte a Revoluției Ruse, nici nu avea de gând să scoată țara din război, așa cum își dorea majoritatea populației. Nu mai vorbim de faptul că răscoalele țărănești făceau ravagii, fără soluții concrete pentru potolirea lor. Guvernul provizoriu nu a făcut decât să compromită ideea de conducere democrată a Rusiei. A fost o mană cerească și o șansă unică pentru bolșevici. Adânc înfiripați în societatea rusă, propovăduind revoluția totală cu măsuri radicale și rapide, sub sloganul „pace, pâine și pământ”, dar mai ales scoaterea imediată din război a Rusiei, bolșevicii au părut singura opțiune viabilă. Insurecția generalului loialist Kornilov nu a făcut decât să confere aura de salvator al poporului.