Interviu Ioana Crăciunescu, actriţă: „Mă adaptez la viaţă ca un războinic, din mers“

Joacă pe scenele marilor teatre pariziene şi, cu banii câştigaţi în Franţa, restaurează case şi biserici uitate, în Ardeal. Trăieşte străbătând drumurile lumii şi adună în vers experienţa sa de femeie universală. Am vizitat-o pe Ioana Crăciunescu (60 de ani) la Aţel şi la Pelişor, în conacele reparate, mobilate şi însufleţite chiar de ea. Pagini realizate de redacţia Tango.

„Tango": De la cine ai moştenit atâtea haruri? Ce erau părinţii tăi?

Ioana Crăciunescu: Mama era casnică, iar tatăl meu era inginer constructor. A lucrat foarte mulţi ani la INCERC (Institutul de Cercetări în Construcţii), la rezistenţa materialelor, era director acolo şi pe baza proiectelor lor au făcut Cupola Circului şi toate proiectele acelea speciale care s-au încercat în anii aceia groaznici, cum e şi Sala Palatului. Tata era un om foarte sensibil, iar părinţii mei se iubeau foarte tare. În plus, el avea talent la desen, iar mama cosea, foarte à l'ancienne (ca pe vremuri - n.r.) să spunem - chiar a făcut cadou, unei fine pe care am botezat-o, o faţă de masă cu piticuţi, erau vreo sută de ovale, brodate de mână, pe desene făcute de tata.

Deci erau şi ei artişti.

Da, erau... Şi erau nişte oameni care se iubeau, dar era altceva pe atunci, pe vremea aceea căsnicia nu însemna numai: „Fă-mi de mâncare, dă-mi!", era şi o formă de tandreţe, ieşeau seara la cină, dansau, tata pleca dimineaţa la serviciu, mama, în afară de grija copiilor, se apuca de cusut, să-i arate tatei ce a făcut ea, erau griji pe care probabil le-am moştenit şi care mă fac să fiu total neadaptabilă vremurilor moderne. Mă adaptez la viaţă ca un războinic, din mers, dar nu înseamnă că sufletul meu sau felul în care gândesc eu viaţa sau lumea din jur are ceva în comun cu sălbăticia sau cu agresivitatea asta. În niciun caz.

Nu ţi-a dăunat în iubire modelul ăsta perfect?

Ba da, pentru că am pus întotdeauna căsnicia la nişte baremuri care, dacă s-au dovedit a fi fost prea sus pentru partenerii mei de viaţă, m-au determinat să fiu prima care am plecat; am plecat pentru că nu suport să trăiesc într-o casă cu un om care să fie sub nivelul aşteptărilor mele despre ce înseamnă familie, iubire, încredere, respect, cuvinte din astea demodate. După aceea, mi‑am făcut refugiul în prietenii, dar e foarte adevărat că prieteniile te deziluzionează destul de des şi ele. Şi atunci, uite, mă trezesc la vârsta asta că îmi găsesc refugiul în clădiri vechi, pe care le restaurez, pentru că ele nu mă înşală, se bucură de ce repar în ele, iar la ele chiar pot să repar multe lucruri şi totul e vizibil. În rănile unui om nu e vizibilă operaţia. Operaţia estetică a unei răni sufleteşti a unui om e greu de făcut. M-a ajutat foarte mult şi meseria, pentru că am putut să-mi vărs supărările pe texte de Dostoievski sau pe tragedii greceşti, poezia m-a salvat în alte lucruri. Echilibrul meu interior s-a construit ca o cazemată, înăuntrul căreia mi-am salvat inima.

Dar ai spus: „M-a salvat meseria!". Care e meseria ta, că noi te ştim în multe ipostaze. Ce spui când te întreabă cineva ce meserie ai?

Meseria de a fi eu?!

Şi, dincolo de asta?

Întreprind foarte multe lucruri, eu ca eu. Eul meu e în formare şi el, în permanenţă, nu e acelaşi de la 3 ani, nici acelaşi de la 20, nici acelaşi de la 40, e un eu în formare care uneori îmi pretinde nebunii, cum a fost faptul că am luat-o de la zero în Franţa. E o nebunie să începi într-o ţară străină, într-o limbă străină. Şi tot eul ăsta mi-a pretins să mă apuc de parohiile astea şi e un eu răzvrătit care a zis mereu: „Ce dacă?". Ce dacă nici măcar exemplul unei persoane nu e suficient? Eu nu cred în exemplul în care îţi dai foc în piaţa publică. E un exemplu disperat. Eu am o disperare constructivă.

Poezia când a apărut în viaţa ta?

Scriam de mică. Înainte să fiu actriţă, am şi publicat.

Deci, întâi ai fost poetă.

Şi continui să fiu poetă, am structură de scriitor, nu de actriţă. Dacă aş avea structură de actriţă nu aş face asta, mi‑aş face operaţii estetice, mi-aş pune dantura, mi-aş face un lifting...

Nu ţi-ai făcut nicio operaţie estetică?

Nimic, nici măcar nu apuc să mă dau cu cremă în fiecare dimineaţă.

Şi atunci, de ce arăţi atât de bine?

De fapt, nu mă protejez deloc, ci trăiesc într-o mare fericire cu natura, umblu foarte mult în aer liber, în pădure, fac baie în râul rece, în ianuarie, deci, din punctul ăsta de vedere sunt foarte nesupusă, nu-mi pun problema că plouă, că ninge, să mă feresc, nu intră asta în capul meu; uită‑te la mâinile mele, sunt mâini muncite, nu am mai ajuns să-mi fac o manichiură de secole.

Ai fost dintotdeauna frumoasă, de la Dumnezeu?

Acum, dacă mă uit la fotografiile mele din tinereţe, mi se arată o fată tânără frumoasă. Numai că eu am suferit toată tinereţea că sunt urâtă, pentru că n-am intrat pe calapoadele frumuseţii locale. Practic, abia după 40 de ani, în Franţa, prin complimentele primite acolo, am aflat că sunt „frumoasă". Din cauza acestei lungi copilării în care m-am considerat urâtă, am încercat să mă înfrumuseţez cu alte mijloace: muzica, lectura, călătoriile, cu gastronomia, cu plăcerea pentru lucruri frumoase. Am înfrumuseţat spaţiul din jurul meu ca să par şi eu frumoasă.

Şi ai jucat „rolul care te-a făcut Piţurcă", cum ai spus, rolul care te-a făcut celebră, Ana lui Ion, în „Blestemul pământului, blestemul iubirii", un rol de mare înălţime, dar un rol de femeie urâtă, până la urmă.

Aşa şi eram, aşa şi am fost distribuită, numai că ceea ce nu ştie lumea este că eu sunt foarte fotogenică, îngrozitor de fotogenică. Pe imagine apar calităţile pielii, ale privirii, nu ştiu...

Deci a fost greşeala ca din „Pe aripile vântului", unde se spune că Scarlett O'Hara nu era frumoasă, dar Vivien Leigh era... Şi în „Ion", Ana era urâţică...

Da, greşeala e că uneori sufletul - deşi nu vreau să zic că am un suflet frumos -, dar sufletul iese şi luminează dincolo de ce poate să facă o trăsătură fizică... Vedem şi atâtea perfecţiuni estetice care, atunci când deschid gura, te fac să vrei să te ascunzi repede sub masă.

Ioana Crăciunescu, pe treptele unuia dintre conacele readuse la viaţă chiar de ea

Numărul din august al revistei „Tango“, acum, la toate chioşcurile

"Am plecat pentru că nu suport să trăiesc într-o casă cu un om care să fie sub nivelul aşteptărilor mele despre ce înseamnă familie, iubire, încredere, respect, cuvinte din astea demodate."

"Îmi găsesc refugiul în clădiri vechi, pe care le restaurez, pentru că ele nu mă înşală, se bucură de ce repar în ele, iar la ele chiar pot să repar multe lucruri şi totul e vizibil."