Vorbăria care ascunde adevărul
0O cameră de hotel obişnuită, cu televizor, cu un fotoliu tras lângă geam şi o măsuţă în apropiere. Pe măsuţă e un magnetofon, iar televizorul merge încontinuu.
În acest cadru fix, se perindă mai mulţi regizori de film, care ne vorbesc despre cum văd ei viitorul cinematografiei. Se întâmplă în 1982, la Festivalul de film de la Cannes, când regizorul german Wim Wenders a avut ideea să le dea cuvântul unor regizori ca Steven Spielberg, Jean-Luc Godard, Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog sau Michelangelo Antonioni. A rezultat un documentar făcut cu mijloace minime - cameră de hotel, obiectiv fix, personaje care vorbesc -, ce poate părea chiar plictisitor, dar pe care eu l-am urmărit sâmbăta trecută, când l-au difuzat cei de la TVR Cultural, cu sufletul la gură. Documentarul se numeşte „Camera 666" - şi nu, nu-i un film horror.
Cel mai mult mi-a plăcut cum a vorbit Jean-Luc Godard. Iată o mostră din discursul lui: „Televiziunea s-a dezvoltat foarte repede pentru că s-a născut în Statele Unite şi pentru că s-a născut în acelaşi timp cu publicitatea, care a finanţat-o.
Lumea publicităţii e foarte puternică şi poate să vorbească despre lucruri într‑o singură frază sau imagine. Are la fel de multă forţă ca Eisenstein. Clipul publicitar este ca filmul «Crucişătorul Potemkin», numai că «Potemkin» durează o oră şi jumătate, în timp ce un clip nu e mai lung de un minut. Dacă ar fi mai lung, ar trebui să spună adevărul despre maşină sau marca rachetei de tenis. Se admite din start absenţa adevărului şi totul nu este decât vorbărie despre."
Televiziunea - o vorbărie despre lucruri, care eludează de fapt adevărul. Iată o foarte bună definiţie a ceea ce se întâmplă astăzi (ca şi ieri) pe micul ecran, că e vorba de publicitate sau nu. Cât despre cinema, adevăratul cinema - ne spune tot Godard ce e cu el: „Filmele sunt făcute atunci când nimeni nu vede. Invizibilul e când lumea nu vede. Incredibilul e când lumea nu vede. Cinema-ul este să arăţi incredibilul, ceea ce nu se vede."
Oare câţi dintre cei care mai fac filme astăzi îşi propun să arate lumii ceea ce nu se vede? Câţi au curajul să adopte o asemenea atitudine sinucigaşă?