Vocile primei modernităţi româneşti, în noul volum „Evgheniţi, ciocoi, mojici“
0Scriitoarea Constanţa Vintilă-Ghiţulescu îşi lansează miercuri, 2 octombrie, de la 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, noul volum „Evgheniţi, ciocoi, mojici“, care tratează problema de permanentă actualitate a modernizării şi modernităţii societăţii româneşti.
Alături de autoare, miercuri-seară vor fi prezenţi sociologii Vintilă Mihăilescu şi Lazăr Vlăsceanu, precum şi regizorul Radu Jude. Discuţia va fi moderată de Cătălin Strat.
Cartea vorbeşte „despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860“, prin ochii unor eroi ce provin din toate straturile societăţii: boieri mari, care aleargă după dregătorii şi decoraţii; boiernaşi, târgoveţi şi negustori care, luându-i ca model pe primii, caută să cumpere ranguri; boieri de ţară care duc dorul vieţii la oraş; săteni şi orăşeni care trăiesc după rânduielile străvechi ale bunei vecinătăţi; preoţi care se îngrijesc de armonia comunităţii, dacă nu cumva o tulbură chiar ei; slugi de la care stăpânii tot aşteaptă dovezi de cinste şi statornicie.
În argumentul volumului se arată: „De mai bine de două decenii, subiectul a fost reluat şi analizat din diferite perspective, propunându-se noi şi noi ipoteze şi teorii. Dar limitele lingvistice şi accesul destul de restrictiv la arhivele perioadei au făcut ca mulţi dintre cercetători să restrângă la două fraze prima modernitate românească şi să aşeze ca frontieră a studiilor lor anul 1860. Alfabetul chirilic, limba destul de arhaică, apelul neîncetat la dicţionarele epocii au privat prima jumătate a secolului al XIX-lea de o analiză temeinică. Nu din acest motiv ne-am aplecat asupra acestei perioade, ci pentru că demersul este firesc, dând continuitate cercetărilor de până acum. În plus, nu putem să nu observăm că multe dintre ipotezele şi teoriile despre modernizare se bazează pe aceleaşi surse editate, care reprezintă aproximativ 10% din imensa arhivă a perioadei“.
Acelaşi argument spune că această carte este „o încercare de tratare a începuturilor modernităţii româneşti, dar şi un instrument de lucru pentru cei care vor să analizeze mai departe această temă. Fiecare capitol constituie, de fapt, o carte în sine, un teren de cercetare prolific datorită unei documentaţii, în mare parte inedită, uriaşe“.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este doctor în istorie şi civilizaţie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga", profesor asociat la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi colaborator la săptămânalul de cultură „Dilema Veche“. A mai publicat volumele „În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea“ (Humanitas, 2004), „Focul amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830)“ (Humanitas, 2006, 2012), „Evgheniţii“ (Humanitas, 2006).
Vă prezentăm un fragment din capitolul de final al volumului „Evgheniţi, ciocoi, mojici“, de Constanţa Vintilă Ghiţulescu, publicată de Editura Humanitas, în colecţia „Istorie. Societate & Civilizaţie“:
„Se poate observa cu ochiul liber că întregul proces de modernizare a societăţii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea este tributar unor modele, franceze în cea mai mare parte, multe dintre ele integrate pe filiera rusă. Se mai poate observa că Franţa, atât de dorită, n-a avut o influenţă politică efectivă, s-a mulţumit doar cu rolul de model de imitat, lăsându-i Rusiei întâietatea în numeroasele intervenţii, justificate sau nu. Intervenţii care au oprit pentru o vreme cursul firesc al lucrurilor. Pe de altă parte, Rusia pare o necesitate, un element de echilibru între principe şi clasa politică. Construirea oricărei direcţii politice se face cu o raportare permanentă la Rusia. Aşa cum, până la 1800, Poarta funcţiona ca un element de echilibru (destul de brutal), între prinţul fanariot şi sfatul său, acum Rusia este ele men -tul indispensabil în construirea modernităţii. Rusia preia toate animozităţile din interiorul clasei politice, Rusiei i se cere cu insistenţă să intervină, să pacifice, să construiască un climat capabil să asigure evoluţia reformelor şi a schimbărilor. Corespondenţa cu Sankt-Petersburg arată necesitatea acestei implicări, când taberele adverse se grăbesc să se plângă, iar consulii şi cancelariile se străduiesc să dezbine sau să împace“. (Copyright Editura Humanitas)