VIDEO Poeta celor o sută de bucurii
0Poloneza Wislawa Szymborska a primit Nobelul literar, fiind una dintre puţinele femei onorate cu prestigiosul premiu. Distincţia i-a fost acordată pentru „poezia sa, care, cu o precizie ironică, aduce la lumină contextul istoric şi biologic, în fragmente de adevăruri umane“.
Poeta şi traducătoarea poloneză Wislawa Szymborska s-a născut în oraşul Kórnik, din vestul Poloniei, în 1923. În 1931, familia ei s-a mutat în Cracovia, într-o locuinţă din apropierea gării. Mama sa n-a vrut să părăsească oraşul în al Doilea Război Mondial, aşa că tânăra a trebuit să-şi continue educaţia urmând cursuri ilegale şi lucrând într-un teatru underground. După încheierea conflagraţiei, s-a înscris la Universitatea Jagiellonian, unde a studiat literatură poloneză şi sociologie, în 1945-1948.
Mai citiţi şi:
Experţii au aflat secretul picturilor lui Leonardo da Vinci
Începând din 1953, Szymborska a fost redactor-şef al secţiei de poezie şi editorialist în cadrul publicaţiei literare săptămânale „Zycie Literackie". În paginile acestei reviste a publicat, de-a lungul anilor, o serie de eseuri intitulate „Lecturi neobligatorii", reunite apoi într-un volum publicat în 1992.
Conformism şi detaşare
În 1945, în primul an de facultate, Wislawa Szymborska îşi făcea debutul literar cu poezia „Caut cuvântul", în paginile cotidianului „Dziennik Polski". Trei ani mai târziu, poeta se pregătea să publice primul volum de poezii, însă el n-a trecut de cenzură, pentru că versurile „nu se conformau cerinţelor socialiste". Revizuind volumul şi adăugându-i o uşoară tentă politică, poeta a reuşit să-l publice în 1952, sub titlul „Pentru asta trăim".
Mai târziu, scriitoarea s-a îndepărtat de influenţa politică, devenind foarte sceptică faţă de idealurile socialiste. A renunţat la orice tentă politică în literatura, care a devenit din ce în ce mai personală. În 1957 publica primul volum în care îşi mărturisea distanţarea faţă de existenţa determinată de socialism. În versurile din următoarele volume publicate - „Sare" (1962), „101 poeme" (1966), „Versuri alese" (1967) - se simt mai acut detaşarea şi un ton ironic din ce în ce mai explicit.
Despre privilegiul inspiraţiei
Volumul „O sută de poeme - o sută de bucurii" (1997) este considerat superlativul maturizării şi al rafinamentului poetei. Poezia „Peisaj" descrie un tablou fictiv, care pare a-i exprima identitatea, iar în versuri se simt atât gravitatea, cât şi ironia: „Visele ruşinoase vin de la diavol./ Am sufletul limpede aşa cum pruna are sâmbure./ Nu ştiu să mă joc de-a inima./ Nu cunosc goliciunea tatălui copiilor mei./ Nu suspectez Cântarea Cântărilor/ de a fi o ciornă mâzgălită, cu ştersături./ Ceea ce vreau eu să spun e însă în fraze gata făcute./ Nu folosesc disperarea, căci ea nu-mi aparţine,/ ci doar mi-a fost încredinţată spre păstrare./ Chiar de m-ai opri din drum,/ chiar de m-ai privi în ochi,/ voi trece pe lângă tine chiar pe marginea prăpastiei mai subţire decât firul de păr./ În dreapta e casa mea, ce-o ştiu de jur împrejur/ cu tot cu scările ei şi cu intrarea înăuntru,/ unde se petrec istorii nepictate:/ o pisică sare pe bancă,/ soarele cade pe un vas de cositor,/ la masă stă un bărbat costeliv/ şi repară un ceas".
Până în 1996, anul în care a primit Premiul Nobel pentru Literatură, Szymborska publicase 16 volume de poezii. În 1991 fusese onorată cu Premiul Goethe, în 1995, cu Premiul Herder. Poeta este deţinătoarea titlului onorofic de „doctor în litere", obţinut la Universitatea din Poznan.
Vorbind despre condiţia poetului, în discursul de acceptare a Premiului Nobel, Wislawa Szymborska a afirmat că „inspiraţia nu este privilegiul exclusiv al poeţilor sau al artiştilor în general", că ea aparţine „tuturor celor care aleg să-şi urmeze calea cu dăruire şi imaginaţie" şi că, orice ar fi ea în realitate, inspiraţia „se naşte dintr-o continuă reafirmare a neştiinţei noastre".
Bunătatea orbilor (fragment)
„Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor./ N-ar fi crezut că o să-i fie atât de greu./ Vocea îi tremură./ Mâinile la fel./ Îşi simte fiecare propoziţie/ supusă unui test al întunericului./ Trebuie să se descurce singur,/ fără ajutorul culorilor sau al luminii./ Un efort mult prea mare/ pentru stelele din poemele sale,/ pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,/ pentru peştii de culoarea argintului de sub apă, / ori pentru vulturul atât de tăcut din înaltul cerului./ Citeşte - de vreme ce e prea târziu să se oprească -/ despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită, / despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,/ despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători/ sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă./ Şi-ar dori să nu mai menţioneze - deşi nu are de ales -/ toţi sfinţii de pe cupola catedralei,/ fluturatul unei mâini de la fereastra unui tren,/ lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,/ pânzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri./ Dar nemăsurată e bunătatea orbilor, /nelimitată le e îngăduinţa,/ mărinimia./ Ei ascultă, zâmbesc şi aplaudă. / Câte unul chiar se apropie/ cu o carte ţinută pe dos/ cerând un autograf de nevăzut."