VIDEO Liber arbitru la purtător

„Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ“ este radiografia ironică şi sentimentală  a unui oraş care-şi ţine poveştile larg deschise. Spectacolul regizat de Ana Mărgineanu panoramează sufletul unui oraş mărunt şi al locuitorilor săi, deschizând mai multe ferestre în acelaşi timp. Prin toate se poate vedea câte un miracol.

Piatra Neamţ este o localitate în care poate că nu vei ajunge niciodată. O poţi cunoaşte uitându-te cu atenţie nu la clădiri, ci la oamenii care trăiesc în ele. N-am fost niciodată la Istanbul, dar am învăţat să-l iubesc pătrunzând cu privirea prin ferestrele largi ale lui Fatih Akin, în „Gegen die Wand" sau „Auf der Anderen Seite". N-am fost nici la Piatra Neamţ.

Nici Ana Mărgineanu, înainte de acest spectacol. Nici Peca Ştefan, înaintea Anei Mărgineanu. Amândoi au intrat în contact cu oraşul în premieră. I-au citit ziarele, i-au luat la pas străzile şi gangurile, i-au luat la întrebări oamenii din spatele blocurilor, căutând spiritul oraşului în poveştile lor. L-au şi găsit, ascuns sub o aură de banalitate închipuită.

Destin maleabil

În trei apartamente din Piatra Neamţ oamenii tânjesc după o altă existenţă, în singurătate, doi câte doi sau doi câte trei. Pe scena împărţită în trei spaţii de joc se vor intersecta vieţi până la un punct paralele. În bucătăria din stânga, profesorul Poenaru (Tudor Tăbăcaru) devine martor pasiv al despărţirii telefonice de propria soţie, plecată la muncă în Spania (şi care a fost „culeasă" de altul); în sufrageria din mijloc, un muzician fără inspiraţie (Cezar Antal) şi o vânzătoare de produse cosmetice „minune" (Ecaterina Hâţu) adoptă, cinic, o fetiţă, ca să mai facă şi ei un ban; în livingul din dreapta, o mamă bigotă (Nora Covali) interpretează ifosele adolescentine ale fiicei sale (Andrea Gavriliu) ca pe o destrăbălare a diavolului. Toate tablourile au între rame câte o natură moartă. Societatea este traversată de o criză multiplicată: conjugală, financiară sau de comunicare.

Culegerea de nefericiri oferă în ultimele ei pagini (ca orice culegere care se respectă) şi versiunea simplificată a rezolvării ecuaţiilor. Oamenii ţin în mână hăţurile propriului destin. Atât timp cât îşi dau seama ce armă puternică au la dispoziţie, sunt foarte aproape de miracolul care le poate schimba viaţa. Liberul arbitru este la îndemâna oricui.

Spectacolul Anei Mărgineanu este încadrat la categoria „comedie" şi chiar este amuzant, începând de la textul direct şi imprevizibil, până la distorsionarea realităţii aşa cum o ştim, prin diverse trucaje de scenografie şi tăieturi de montaj teatral. Actorii se achită cu entuziasm de plăcutele lor îndatoriri. Deşi stau foarte bine la partea dramatică, ar putea lucra mai mult la îmbunătăţirea părţii „melo". Cu cântatul stau cam prost şi e păcat de pasajele muzicale cu adevărat înviorătoare.

Dialogurile dintre personaje nu plictisesc, fiind credibile pe toate segmentele de vârstă. Într-un singur caz, cel al emo-adolescentei care are ca hobby marijuana, se instalează repede un sentiment de déjà vu, furnizat de limbajul cam „tare". Replicile respective sunt pe placul publicului mai tânăr, dar sunt cam „fumate", chiar şi pe scena unui teatru. Iconoclaştii douămiişti au stors deja tot argoul din buretele limbii române, până n-a mai rămas niciun strop. Cuvintele cu „p" s-au banalizat.

Să trecem la altceva. Găsim? Există o zonă neexploatată a limbajului tinerilor, prin care ei să se identifice, fără să fie nevoie să se folosească „lyricsuri" explicite? Este fantastică toată această muncă de cercetare socială, combinată cu ingeniozitatea creaţiei teatrale. Un miracol care trebuie să continue.