Vă mai amintiţi de...Epoca Nuovinei
0Tradiţia teatrului liric românesc se întinde pe mai mult de două secole.
Încă din 1772, la Bucureşti, era semnalată prezenta unei trupe de operă, iar mai târziu, în 1836, concertul de sfârşit de an susţinut de elevii Şcolii de Muzică şi Declamaţie atrăgea atenţia nu doar asupra frumuseţii muzicii de operă, ci şi a unor tinere talente precum Eufrosina Vlasto, care avea să facă o carieră internaţională.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea mulţi alţi interpreţi români şi-au câştigat celebritatea pe renumite scene ale lumii: Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Margareta Iamandi-Nuovina, Zina de Nori sau Grigore Gabrielescu. Puternica mişcare a „intelighenţiei" care dorea constituirea unei culturi naţionale determinase constituirea Societăţii Filarmonice din Bucureşti în 1833, care avea secţii de actorie, literatură şi muzica, cât şi clase de canto şi balet. De altfel, trei ani mai târziu, în 1836, studenţii acesteia au prezentat opera „Semiramide" de Rossini.
Numărul muzicienilor a crescut considerabil după fondarea Academiei de Muzică din Bucureşti (1864). Astfel, tinerii absolvenţi au avut şansa de a interpreta mai mult decât roluri mici în spectacolele de operă susţinute de companii italiene, franceze sau germane aflate în turneu în Principatele Romane. Însă cei mai talentaţi dintre eu au părăsit ţara şi s-au afirmat în străinătate: Euphrosyna Vlasto (aclamată sub pseudonimul „La Marcollini"), Elena Teodorini, Grigore Gabrielescu, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Giovanni Dimitrescu, Margareta Iamandi-Nuovina sau Zina de Nori. Toţi aceştia au cântat şi s-au afirmat la Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York sau la Operele din Sankt Petersburg, Bayreuth sau Rio de Janeiro.
Din păcate, lipsită de un sprijin subvenţionat, această companie şi-a încetat activitatea în 1902. Însă pasiunea publicului pentru arta lirică a fost întreţinută de alte companii particulare înfiinţate de elevi ai lui George Stephănescu, dar şi de interpreţi faimoşi români şi străini. Astfel, susţinerea spectacolelor de operă s-a impus de la sine, devenind o necesitate culturală.