Un spectacol în marşarier

„Miss Daisy şi şoferul ei“ de la Teatrul Evreiesc de Stat este ca o călătorie de 100 de kilometri pe autostradă, într-o maşină care merge cu spatele. Spectacolul este dovada de netăgăduit că se poate demola cu involuntară uşurinţă chiar şi o piesă câştigătoare a Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie.

După o oră şi zece minute, doi spectatori întârziaţi au urcat într-o lojă a Teatrului Evreiesc, încercând să mai prindă ce rămăsese din spectacol. Nu pierduseră nimic.

Îi putea asigura de asta o spectatoare din primul rând, de la balcon, care a dormit vreo 40 de minute din cele 70 deja scurse. Din motive absolut neîntemeiate s-a trezit buimacă, dând vina pe spectacol: „E foarte lent, dragă!”, i-a spus prietenei de alături. Însă nu poticneala este cel mai mare păcat al spectacolului regizat de Claudiu Goga, ci lipsa de chimie dintre cele două personaje.

Miss Daisy, evreica bogată, ultrazgârcită şi perpetuu ţâfnoasă, păstrează distanţa până la capăt faţă de şoferul care îi devine, într-un final, cel mai bun prieten, după 25 de ani de cutreierat străzile în aceeaşi maşină.

Daisy Werthan (Maia Morgenstern) şi Hoke Coleburn (Mircea Rusu) parcă nu s-ar afla pe aceeaşi scenă, ci ar juca prin videoconferinţă, de pe două scene aflate în două oraşe diferite.

Miss Daisy scapă fără nicio zgârietură dintr-un accident de maşină minor, dar intră în vizorul companiilor de asigurări şi nu mai poate şofa. Nici fiul ei, Boolie Werthan (Mircea Drîmbăreanu), un bogat om de afaceri, n-o mai lasă să se urce la volan. Îi angajează, în schimb, un şofer de culoare, punându-i la încercare, fără să ştie, toată răbdarea, toate pornirile rasiste, toată libertatea care i-a rămas în plus după moartea soţului.

Un prieten neaşteptat

Miss Daisy îl cunoaşte pe îndelete pe şoferul ei incult, care nu ştie să citească. Hoke este un altfel de cititor de ziare: el priveşte fotografia şi îşi imaginează ce poveste s-ar putea ascunde în spatele ei. Alături de acest om, Miss Daisy începe să parcurgă ultimii kilometri din viaţă. Învaţă să-l accepte, îl ajută să descifreze, pentru prima dată, alfabetul şi cedează, încet-încet, teren în faţa prieteniei.

Găseşte chiar şi o breşă în zgârcenia ei, mergând până acolo încât îi face cadou creştinului, american de rând, un cadou cu ocazia Crăciunului în care ea însăşi nu crede.

Alfred Uhry este creatorul unui bun portret, al doamnei intransigente care pierde cu demnitate teren în faţa morţii. Ea reuşeşte să-şi încălzească inima strângând în palmă mâna celui mai bun prieten.

Sună bine în teorie acest text admirabil, despre acceptare, despre resemnare, despre prietenie şi despre surprizele pe care viaţa ţi le poate oferi până în ultima clipă.

În spectacolul propriu-zis, momentul trecerii timpului este foarte prost marcat. 20 de ani se scurg într-o clipă, fără cel mai mic avertisment, spre un final grăbit şi inabil gestionat. Ca aspect exterior, Maia Morgenstern este cu mult sub vârsta personajului ei. Aproape nemachiată, Maia cea de 47 de ani, cât are în prezent, joacă rolul unei femei cu vârstă aproape dublă. Iar trupul ei are o prospeţime ireală, neasortată dinamicii personajului fictiv.

Maiei Morgenstern nu-i iese acest rol de compoziţie, pe care poate că l-a jucat prea devreme. Iar momentul în care rătăceşte pe scenă, împleticindu-se sub greutatea scutecului (lucru care atrage atenţia asupra ororilor nevăzute ale bătrâneţii) nu o onorează deloc. Este o imagine dezagreabilă, care nu-şi justifică existenţa, pentru că ratează noţiunea de şoc pragmatic.

Spectacolul rămâne sec şi jupuit de emoţie, cu toate că sub el zace un text atât de bogat în sensuri şi atât de promiţător.