Un loc în istorie

Fostul premier britanic, a cărui înmormântare are loc pe 17 aprilie, a avut credinţă în măreţia ţării sale şi neîncredere în Europa.

Aceasta a dus la căderea doamnei Thatcher şi, în cele din urmă, a slăbit poziţia Marii Britanii, reaminteşte un cronicar de la Financial Times, arată Presseurop.eu.

Un portret greu de realizat chiar dacă există anumite linii clare. Pe la sfârşitul anilor 1980, era de-a dreptul în război cu Jacques Delors, socialistul francez aflat la Bruxelles, la conducerea Comisiei Europene.

Doamnei Thatcher îi plăcea să le reamintească adesea preşedintelui francez François Mitterrand şi cancelarului german Helmut Kohl că suveranitatea britanică (referindu-se de fapt la cea engleză) se bazează pe o mie de ani de istorie.

Destul de repede, s-a dovedit că relaţia ei tensionată cu Europa îi va pune capăt carierei politice. [Proiectul de] impozit pe cap de locuitor (“poll tax”) va face ca ţara să se întoarcă împotriva ei, dar ceea ce i-a determinat pe colegii ei de guvern să o abandoneze a fost refuzul ei categoric – faimosul “Nu, nu, nu” – de a accepta o mai mare integrare europeană. Demisia ministrului ei de Finanţe a obligat-o să-şi retragă cuvintele despre liră şi belgieni, urmând ca Marea Britanie să adere într-adevăr Mecanismului cursului de schimb european MCS. Era însă prea târziu pentru a o salva pe doamna Thatcher.

Liderii europeni din anii 1980 au fost copiii celui de-al Doilea Război Mondial. Domnul Kohl a considerat că misiunea lui este de a dovedi că Germania nu mai reprezintă o ameninţare pentru Europa; domnul Mitterand a crezut că acest lucru ar putea fi realizat doar printr-o conducere franceză a continentului. Amintirile doamnei Thatcher sunt legate de Churchill, înrădăcinate într-o naraţiune glorioasă a unei mari naţiuni care ţine piept, singură şi neabătută, forţelor tiraniei de peste canal.

Sentimentele pe care se bazează euroscepticismul britanic sunt superioritatea şi nesiguranţa. Primul presupune că o naţiune care şi-a croit dintotdeauna propriul drum în lume nu are nevoie să-şi compromită suveranitatea întovărăşindu-se cu vecinii săi. Al doilea denotă mai degrabă frică, decât încredere, privind Bruxelles ca pe un complot mişelesc destinat subminării libertăţilor din Marea Britanie şi înăbuşirii ambiţiilor sale.

Thatcher reprezenta prima categorie de sentimente. Încrederea ei în influenţa mondială a Marii Britanii a fost seducătoare. Anii 1970 frânseseră spiritul naţional. Jurnaliştii care au călătorit alături de ea în lume nu mai văzuseră niciodată un prim-ministru care să atragă atât de mult atenţia străinilor – fie în Piaţa Roşie din Moscova, la urcarea într-un tren de mare viteză din Tokyo sau cu ocazia vizitelor pe care le-a făcut dragului ei Ronald Reagan la Casa Albă.

Ce a stricat totul au fost iluziile ei subiacente. Thatcher a ştiut să facă faţă ameninţării sovietice împreună cu Reagan, a recucerit Insulele Falkland ocupate de Argentina şi şi-a luat înapoi banii de la Bruxelles. Dar puterea i s-a urcat la cap. Atunci când a militat pentru Europa în anii 1970, a privit UE ca pe un instrument esenţial pentru apărarea intereselor britanice. Aceasta “a deschis uşi în lume care altfel s-ar fi închis”. Un deceniu petrecut la putere care a orbit-o....