Scriitoarea Ileana Mălăncioiu, la 77 de ani. Cum a rămas ea însăşi

Ileana Mălăncioiu, poetă şi eseistă, s-a născut pe 23 ianuarie 1940, a doua fiică a unei familii care îşi dorea un băiat. La sfârşitul anului trecut, autoarea a publicat volumul „Am reuşit să rămân eu însămi“, în care a adunat interviuri pe care le-a acordat de-a lungul anilor unor publicaţii.

În 1968, scriitoarea Ileana Mălăncioiu, care a împlinit astăzi 77 de ani, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, cu o lucrare intitulată „Locul filozofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga“. După mai mulţi ani, a devenit şi doctor în filozofie, în urma susţinerii tezei „Vina tragică. Tragicii Greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka“, carte publicată în 2001 la Editura Polirom. 

Înainte de 1989, a lucrat, printre altele, la Televiziunea Română, la Studiourile Animafilm şi la revista literară „Viaţa românească“, iar după Revoluţie a fost redactor-şef la Editura Litera. În perioada comunistă, scrieri de-ale Ileanei Mălăncioiu au fost cenzurate, aşa că poeta a fost nevoită, în 1992, de pildă, să reediteze volumul „Urcarea muntelui“. 

Anul trecut, a apărut la Editura Polirom şi volumul „Am reuşit să rămân eu însămi“, din care, iată, vă prezentăm câteva fragmente. 

C. M.:  Vă amintiţi momentul când aţi scris primele versuri, când aţi realizat că, trăind în mijlocul oamenilor, sunteţi „altfel“ decât oricare dintre ei?  

I. M.: Am început să scriu din clasele primare, dar asta nu mă făcea să cred că aş fi „altfel“ decât cei din jurul meu. Când am ajuns la Liceul de Fete din Câmpulung Muscel, aveam complexe în faţa poetelor şcolii, care veneau din altă lume decât a mea, şi nu am mai scris. În schimb, aşa cum am spus de mai multe ori, am debutat, fără să ştiu, cu prima teză dată la literatură, pe care profesorul Haralambie Pâslaru a analizat-o o oră întreagă în faţa clasei, plecând de la premisa greşită că ar fi rodul unor lecturi bogate. Ca să nu-l dezamăgesc, am început să citesc foarte mult şi am descoperit bucuria lecturii. Dar rolul jucat de el a fost mult mai important. Nu doar pentru mine, ci pentru toţi elevii săi. 

C. M.: Ce s-a întâmplat în 1985, când volumul dumneavoastră, „Urcarea muntelui“, apărut la Editura Albatros, a pus pe jar autorităţile comuniste? Cum au (re)acţionat concret şi cum aţi depăşit momentul? 

I. M.: Când am scris „Urcarea muntelui“, mi-am asumat anumite riscuri pentru a spune la vreme ce trebuie spus. Ce m-a ajutat să depăşesc urmările publicării acestei cărţi a fost, între altele, o anume solidaritate intelectuală, care în condiţiile date a funcţionat. Aş reaminti în acest sens faptul că, deşi nu mă număram printre poeţii pe care mizase el, Nicolae Manolescu a scris despre cartea retrasă din librării şi aflată sub interdicţia de a fi comentată – având grijă să nu folosească nici un citat şi nici un cuvânt care-i putea fi reproşat – pentru a mă ajuta să ies cumva la lumină. Dar asta n-a împiedicat cenzura să-i scoată cronica din „România literară“.  

C. M.: Sunteţi foarte atentă cu apariţiile dumneavoastră publice, televiziune, evenimente publice, publicitate în general. Toate acestea vi se par neimportante, derizorii pentru destinul unui poet sau sunteţi, pur şi simplu, o fire retrasă? 

Apariţiile mele publice nu depind doar de atenţia mea, ci şi de a celorlalţi. În august 1990 am avut un dialog cu Vartan Arachelian la TVR, unde, vreme de două decenii, se făcuse abstracţie de existenţa mea, din cauză că în 1971 (când eram redactor acolo), în şedinţa de prelucrare a tezelor de la Mangalia ale lui Ceauşescu, am avut o intervenţie „nepotrivită“. Dintr-un document ajuns din greşeală la CNSAS, printre cele de dinainte de 1989, s-a aflat că, în urma emisiunii menţionate, Securitatea, care fusese, chipurile, desfiinţată, a făcut o anchetă în satul meu şi-a ajuns la concluzia că ţăranii n-ar fi vrut să li se dea pământul înapoi, aşa cum spusesem eu. Documentul a fost publicat acum doi ani în „Cotidianul“, însoţit de o explicaţie a lui Virgil Măgureanu, care spunea că instituţia condusă de dumnealui nu se mai ocupa cu aşa ceva, dar foştii securişti mai zeloşi continuau să-şi facă meseria, aşa, în virtutea inerţiei. 

Cărţile Ileanei Mălăncioiu au fost distinse cu premii de Academia Română, Uniunea Scriitorilor şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.