Relaţia România–URSS: cât de supusă a fost ţara noastră faţă de colosul sovietic până la venirea lui Ceauşescu

După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, comunismul sovietic s-a extins ca o ciumă în spaţiul european. Statele vulnerabile, adică cele lipsite de o tradiţie democratică, distruse şi răvăşite după marea conflagraţie, inundate de criză au optat sau le-a fost impus regimul comunist printr-o forţă redutabilă.

Conform principiului geopolitic statele din Europa Est-Centrală nu au avut multe opţiuni de aliniere cu o Mare Putere în afara de forţa sovietică. România, alături de celelalte state din zona Centrală şi Estică a Europei, a fost supusă noului regim total diferit interbelicului care îşi exercita puterea printr-un adevărat control. 

În trei ani „insula latină a fost înghiţită de marea sovietică”

Modul în care comuniştii au reuşit să ajungă la putere şi rapiditatea cu care au făcut-o explica violenţa şi dorinţa ostentativă a partidului de a-şi elimina oponenţii şi a stăpâni statul prin practica comunistă.

Timp de trei ani (septembrie 1944- decembrie 1947) comuniştii însetaţi de putere şi control au reuşit să acapareze pârghiile politice şi să-şi planifice în mod minuţios ascensiunea fiind coordonaţi de la Kremlin, cei care deja aveau o practică relativ îndelungată a controlului excesiv. 

Pe fondul pragmatismului, consecvenţei şi a durităţii politicii lui Stalin, ţările est-europene au fost înghiţite pe orbita geopolitcă sovietică. 

Odată cu stabilirea sistemului monopolist, monopartinic, infuzia ideologică a izvorât sub controlul total al lui Stalin. În cadrul planului stalinist, România era o simplă piesă de domino care trebuia poziţionată conform strategiei dictatorului estic. Direcţiile politicii externe româneşti erau stabilite conform politicii colosului sovietic. Aşa se face că România, aflată faţă-n faţă cu gigantul sovietic, nu a rezistat „tentaţiei” comuniste sau cum spune istoricul Lucian Boia: „insula latină a fost înghiţită de marea sovietică”. 

România a trecut prin trei etape distincte în politica externă a regimului comunist până la venirea lui Nicolae Ceauşescu la conducere: 1945- 1955 perioada stalinistă de obedienţă totală; 1956-1962 subordonarea asumată faţă de Moscova; 1962-1965 refuzul subordonării.

Prima perioadă (1945-1955), privită din prisma începutului Războiului Rece, explică de ce Stalin a acţionat cu atâta promptitudine în deţinerea controlului asupra estului Europei, dar şi lupta indirectă cu capitaliştii occidentali.

Controlul excesiv al „Fratelui mai Mare”

Orice încercare de refacere economică şi de stabilire a ordinii mondiale de către SUA şi occidentalii europeni a fost percepută de Stalin ca o reală ameninţare asupra propriului regim lipsit de legitimitate. 

Paranoia, frica faţă de capitalismul „ameninţător”şi regimurile democratice îl impulsionau pe Stalin să dea de fiecare dată câte o replică la acţiunile occidentalilor. Aşa îşi face apariţia Cominformul (1947), sau CAER-ul după aplicarea Planului Marshall. Tratatul de la Varşovia (1955) va fi o altă „replică” după ce a s-a constituit NATO (1949). Iar statele din blocul comunist nu vor avea altă alegere decât să se alinieze acestor organisme create pentru a contrabalansa ponderea forţelor. „Fratele mai Mare” nu le va permite statelor precum Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, nemaivorbind de republicele sovietice, să-şi coordoneze propriile direcţii în politica externă. Intransigenţa sovietică va provoca o reacţie americană menită să sprijine o politică de limitare a expenisunii sovietice, SUA stabilind baze militare în întreaga lume, încheind alianţe cu peste 40 de state. 

România s-a înscris în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu vasalitatea contemporană faţă de „suzeranul sovietic”, dar şi cu particularităţi care îi conferă un interes multiplu, începând din 1958, când gesturile de independenţă ale conducerii de la Bucureşti provocau o iritare sporită la Moscova. Practic,România nu a avut altă alternativă decât urmarea fidelă a directivelor de la Kremlin. Forţa lui Stalin era suficientă pentru a înghiţi orice deviere a vreunui stat comunist. 

Odată ce controlul de la Moscova a fost slăbit prin distanţarea Bucureştiului datorată începutului destalinizării, corpul diplomatic al Ministerului de Externe a fost îmbunătăţit, iar statul român şi-a stabilit cu precizie propriile direcţii fără strictă coordonare a sovieticilor.

Citeşte continuarea pe historia.ro