Profesori şi pedagogi

Întâlnirea din ultima clasă de liceu, la „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, cu doi profesori – unul de fizică, celălalt de chimie – a fost pentru mine revelatorie pentru ce înseamnă talentul de dascăl.

Deşi disciplina pe care tatăl meu a predat-o până la reforma din 1948 era pedagogia, mi-am făcut cu oarecare întârziere o părere despre ea. Şi n-a fost o părere tocmai bună. N-a ştiut de la început că pedagogia e specialitatea tatălui meu, absolvent de Filosofie şi Litere: a predat, cât am fost eu în şcoală, numai limba română.

Un savant fără tact pedagogic

La facultate, orele de pedagogie şi de metodică erau groaznic de plictisitoare. Abia când m-am hotărît să-mi scriu memoriile, am descoperit ce înseamnă pentru un profesor să aibă spirit pedagogic. Nici măcar povestirea lui Sadoveanu despre Domnul Trandafir nu mă luminase la timpul ei. Ceea ce mi-a deschis ochii, dar nu pe loc, ci când mi-am reamintit-o, a fost întâlnirea din ultima clasă de liceu, la „Gh. Lazăr" din Sibiu, cu doi profesori, unul la fizică, celălalt, la chimie. Înainte de a spune despre ce e vorba, ţin să precizez că am fost un elev mediocru, atât la chimie, cât şi la fizică.

Profesorul de fizică se numea Ion Moşneag şi era consătean cu tatăl meu, născut la Sibiel, sat aparţinător de Săliştea Sibiului, aceasta din urmă, una dintre cele mai vestite comune din Ardeal, despre care se spune că a dat şapte academicieni (iar dacă îi socotim şi pe cei din Sibiel, adică pe istoricul Andrei Oţetea şi pe mine, nouă).

Moşneag a  trăit până la aproape o sută de ani. În 1955-1956, era un bărbat în puterea vârstei, care nouă ni se părea prematur îmbătrânit (se vede că ne înşelam!), relativ scund de statură, dar bine clădit, cu trăsături simple şi puternic marcate. Era tipul savantului cu capul în nori, de o înduioşătoare credulitate. Lecţiile le ţinea într-un laborator pe care îl ceda rareori altora. Când era cazul, se închideau obloanele şi se făcea întuneric. Vă imaginaţi cum profitam, măgarii de noi, de astfel de momente. „Ce e aici, un grajd?", se auzea protestul profesorului la mugetele noastre. Îi puneam pioneze pe scaunul de la catedră, pe care şi le extrăgea calm, ca şi cum le pusese acolo bunul Dumnezeu, şi continua lecţia pe care n-o asculta nimeni. Că profesorul nostru ştia carte ca nimeni altul, asta am aflat-o de pe atunci, dar asta nu ne făcea mai îngăduitori cu lipsitul de tact pedagogic profesor.

O tânără care impunea

Am aflat-o de la tânăra profesoară de chimie, domnişoara Cojemenco (nu i-am ştiut niciodată prenumele), o basarabeancă slabă şi uscată, cu un obraz ca un echer, dar care ne impunea prin severitate. Nici înainte de a intra la oră nu se auzea musca. Puteam să numim „altar" laboratorul lui Moşneag, adevărata biserică era însă sala obişnuită în care aveau loc orele de chimie ale domnişoarei Cojemenco. Era o bună profesoară, îmi vine să spun astăzi, dar nici pe departe o savantă ca Moşneag, pentru care avea, de altfel, un respect deplin. Nu ştiu cu ce ne-a făcut s-o cruţăm de măgăriile de care eram atât de mândri. Să fie faptul, foarte rar la un profesor, de a recunoaşte că nu ştie anumite lucruri? Fără să ezite, ne invita să păstrăm liniştea (şi o păstram!) şi se ducea în laborator să-l întrebe pe Moşneag răspunsul corect.

Doi dintre colegii mei de clasă vor deveni profesori universitari de chimie şi ei erau cei care îi puneau domnişoarei Cojemenco întrebările încuietoare. Cu mine se purta ciudat. Eram cel mai bun din clasă, dar nu la chimie, unde luam totuşi nota maximă (5 pe vremea aceea), în mare parte datorită domnişoarei Cojemenco. Mă scotea la tablă, de fiecare dată, împreună cu cei doi viitori chimişti, care aveau laborator acasă (unul era fiul unui mahăr local). Pentru mine totul era teoretic. Când uitam să marchez pe tablă o valenţă, ei îmi şopteau: „Pune-o dracului, că se evaporă!" Aşa pricepeam şi eu cum o simplă liniuţă poate deosebi un lichid de un gaz. Primeam nota 5 minus, între 5 plus a unuia şi 5 a celuilalt. Dar tot notă maximă era.

La Bac, domnişoara Cojemenco, văzându-mă derutat înainte de o experienţă, mi-a descris recipientul potrivit, pretinzând că l-a uitat în laborator. Recipientul se afla sub ochii mei şi, recunoscându-l, mi-am amintit în ce consta experienţa. Spiritul pedagogic al profesoarei mele m-a salvat.

"Îi puneam pioneze pe scaunul de la catedră, pe care şi le extrăgea calm, ca şi cum le pusese acolo bunul Dumnezeu, şi continua lecţia pe care n-o asculta nimeni."

"Tânăra profesoară de chimie, domnişoara Cojemenco, era o basarabeancă slabă şi uscată, cu un obraz ca un echer, dar care ne impunea prin severitate."