Poveştile „dilematicilor“. Luiza Vasiliu: „Dilema e senzaţia mea de bine“
0Povestea mea cu Dilema e la fel de clasică şi de romantică precum o comedie cu James Stewart din anii ’30. Începe la Iaşi, în vara lui 1999, cînd cunoşteam într-o tabără de reviste şcolare o gaşcă veselă de băieţi şi fete din Bucureşti şi Ploieşti, care citau din Niezsche, citeau Gellu Naum, beau bloody mary dintr-o sticlă de plastic de doi litri şi-şi cumpărau „Dilema“ în fiecare săptămînă.
Ne-am împrietenit instant (deşi eu citeam Maupassant şi Dumas), am dezbătut bunul mers al universului, am schimbat numere de telefon şi adrese, şi am plecat acasă. Pe scurt, a fost ceea ce se cheamă o întîlnire providenţială.
Aveam 14 ani şi am început să-mi cumpăr „Dilema“ în fiecare vineri dimineaţă, în drum spre şcoală, ca şi cum ar fi fost un fel de datorie pe care o aveam faţă de noii mei prieteni. Am crescut cu „Dilema“, ea a fost manualul meu personal, pe care l-am citit pe sub bancă în timpul orelor de română, geografie, biologie, pe care îl consumam de la ultima pînă la prima pagină, pe care-l scoteam din geantă cînd voiam să impresionez vreun băiat, care-mi ordona lucrurile din jurul meu şi-mi dădea impresia că încep, încet-încet, să pricep ce se întîmplă în lumea în care trăiesc. Vedeam filmele despre care scria Alex. Leo Şerban, citeam cărţile recenzate de Simona Sora, înţelegeam preşedinţii şi politica externă urmărind-o atent pe Magdalena Boiangiu, mă amorezam în fiecare săptămînă de istoria fiului inexistent şi de toate celelalte istorii ale lui Radu Cosaşu.
Pînă la urmă, „Dilema“ e responsabilă de o bună parte a educaţiei mele sentimentale&intelectuale.
În primul an de facultate, am primit o rubrică săptămînală în „Suplimentul de cultură“ şi jur că era cît pe ce să leşin cînd am citit în Dilema o „Trecere prin reviste” în care Alex. Leo Şerban mărturisea că „Enţiclopedia Encarta” era una dintre rubricile lui preferate din „Supliment“.
Aveam 14 ani şi am început să-mi cumpăr „Dilema“ în fiecare vineri dimineaţă, în drum spre şcoală, ca şi cum ar fi fost un fel de datorie pe care o aveam faţă de noii mei prieteni. Am crescut cu „Dilema“, ea a fost manualul meu personal, pe care l-am citit pe sub bancă în timpul orelor de română, geografie, biologie, pe care îl consumam de la ultima pînă la prima pagină, pe care-l scoteam din geantă cînd voiam să impresionez vreun băiat, care-mi ordona lucrurile din jurul meu şi-mi dădea impresia că încep, încet-încet, să pricep ce se întîmplă în lumea în care trăiesc.
I-am cunoscut pe Leo, pe Mircea Vasilescu, pe Iaromira Popovici şi pe Marius Chivu la o întîlnire a redacţiei cu studenţii de la Literele din Cluj, eram deja în anul III şi mi se părea că redacţia „Dilemei“ era cel mai minunat loc din România în care aş fi putut lucra. De fapt, în care oricine ar fi putut lucra. Şi, ca-n filmele cu James Stewart de care vă spuneam mai sus, la vreo doi ani după, într-o primăvară, unul dintre băieţii din gaşca aceea veselă de la 14 ani m-a sunat ca să mă întrebe dacă n-aş vrea să vin să lucrez la „Dilema“ în locul lui. Intrase la doctorat şi nu mai avea vreme. Am mers la interviul de angajare repetînd în minte replica „Pentru mine, să lucrez <<Dilema >> ar fi ca şi cum aş primi un backstage pass la turneul Stones-ilor din America, în vara lui 1972”. Ceea ce am şi spus. Şi a mers.
Lucrez la Dilema din iunie 2010. În prima zi, m-am înfiinţat în faţa uşii de la intrare la 8 dimineaţa fix, neştiind că lumea se adună pe la 10. Am avut nenumărate emoţii (că n-o să fiu la înălţime, că o să spun prostii – inevitabil, s-au întîmplat şi una şi alta, şi n-a fost chiar aşa de rău), îmi era frică de Cristian Ghinea, mă făceam mică de tot cînd apărea domnul Stanciu, mă bucuram în fiecare vineri, cînd domnul Cosaşu îmi dicta rubrica pentru săptămîna viitoare şi vorbeam despre francezii noştri, despre filme şi tot felul de alte mărunţişuri importante, îl înnebuneam pe colegul de bancă Matei Martin cu muzicile mele şi cu hohotele de rîs.
N-aş da şedinţele noastre de vineri nici pe colecţia completă de la The New Yorker, pentru că, de fapt, n-aş fi în stare să renunţ la senzaţia de bine pe care ţi-o dă munca într-o redacţie aşezată, responsabilă, complice, serioasă şi zglobie în acelaşi timp, solidară. Oamenii de la Dilema sînt senzaţia mea de bine şi am convingerea că, atîta vreme cît o să lucrez cu ei, n-are cum să se întîmple nimic (foarte) rău. Ca un porte-bonheur pe care l-ai primit la 14 ani şi pe care-l porţi de-atunci întotdeauna la tine-n buzunar.