PIAŢA DE ARTĂ Clonele contraatacă

PARADOX Există în licitaţiile de artă ceva mult mai preţios decât unicatele - este vorba de seriile celebre. Valoarea deosebită a operelor de artă vine (în termeni economici) în primul rând din caracterul de unicat al lucrărilor. Totuşi, cele mai scumpe opere din lume, şi unele dintre cele mai scumpe de pe piaţa românească, sunt părţi ale unor serii celebre, care nu micşorează, ci cresc valoarea individuală a operelor.

de Nicu Ilie

Recordurile absolute ale pieţei internaţionale de artă sunt deţinute de versiuni ale picturilor „Jucătorii de cărţi", de Cézanne (vânzare privată, record absolut), şi „Strigătul", de Munch (record pentru vânzările în licitaţii publice). În ambele cazuri lipseşte caracterul de unicat al tablourilor.

CLUBUL SELECT AL COPIILOR DE AUTOR

Pictura lui Cézanne face parte dintr-o serie cu cinci variante. Cea mai notorie variantă este la Muzeul Orsay din Paris şi a beneficiat de o amplă susţinere din partea statului francez, fiind reprodusă pe timbre şi pe vechile bancnote de 100 de franci. Versiunea vândută la începutul acestui an are diferenţe majore faţă de varianta de la Orsay, dar este singura care se mai află în colecţii private.

Cumpărător a fost emirul din Qatar, care iniţiază un amplu muzeu de artă la Doha, vânzător a fost unul dintre moştenitorii miliardarului grec George Embiricos, iar intermediar a fost nepotul pictorului Camille Pissarro. Preţul a rămas neprecizat oficial, fiind estimat între 250 şi 300 de milioane de dolari.

În cazul „Jucătorilor..." lui Cézanne diferenţa între variante este remarcabilă, intenţia autorului fiind aceea de a realiza opere din ce în ce mai stilizate. Fiecare dintre variante este în fond un original, parte a unei serii tematice care a revoluţionat pictura şi a prefigurat cubismul.

O altă operă, „Strigătul" lui Munch, a răsturnat toate regulile licitaţiilor de artă când, în primăvara acestui an, a fost adjudecată cu 120 de milioane de dolari. În cazul acestui tablou există patru versiuni realizate de autor: două picturi în ulei şi două pasteluri. Diferenţele între variante sunt de câteva detalii, putând fi considerate copii realizate de autor după exemplarul de la Muzeul de Artă din Oslo. Oficial însă, ele nu sunt considerate reproduceri, ci au statutul de original.

Alte serii care au avut vânzări remarcabile sunt „Floarea soarelui", de Van Gogh, (cu o valoare actualizată de 87 de milioane de dolari pentru un exemplar din seria cu 5+2 variante) şi „Nuferii" lui Monet, cu numeroase versiuni şi variante şi cu un preţ obţinut de 80 de milioane de dolari pentru una dintre acestea.

UTILITATEA MARGINALĂ A UNUI „CAR CU BOI"

Seria celebră din pictura românească este cea a „Carelor cu boi" realizate de Nicolae Grigorescu. Diferenţele între diversele tablouri cu acest subiect sunt majore, fiind mai degrabă o serie tematică decât versiuni ale aceloraşi lucrări. Totuşi, unele dintre tablouri sunt extrem de asemănătoare. Pictura „Care cu boi la Orăţii", adjudecată cu 165.000 de euro, este o variantă a unui tablou de la Muzeul Naţional de Artă al României.

Atunci când seriile reuşesc să atingă ele însele celebritatea, fiecare operă din serie beneficiază de pe urma acestui interes. Indirect, de notorietatea operelor lui Grigorescu beneficiază şi carele cu boi pictate de Ludovic Bassarab sau Nicolae Dărăscu. Alte serii notorii de tablouri aparţin în România lui Corneliu Baba, Ion Ţuculescu, Ion Alin Gheorghiu, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Dărăscu, Nicu Enea.

Toţi ceilalţi maeştri, începând cu Tonitza, au fost prezenţi în licitaţii cu versiuni paralele, studii şi eboşe ale capodoperelor catalogate în Patrimoniul Naţional.

La nivel mondial, noul concept juridic al seriilor de autor, în care fiecare variantă a lucrărilor are acelaşi caracter de operă de artă, se datorează unui conflict între Constantin Brâncuşi şi vama americană, câştigat în instanţă de artist. Sculptorul român are mai multe serii, între care „Pasărea în spaţiu", „Domnişoara Pogany" şi „Danaide".