„Orașul măcelului“. Pogromul din București, ultimul act al Statului Național-Legionar: „Cum să identifici în abatorul ăsta infernal un chip familiar?“

Rebeliunea legionară, violența antisemită și intervenția hotărâtă a Armatei au pus capăt Statului Național-Legionar, într-un episod sângeros decis nu doar pe străzile Bucureștiului, ci și sub privirea atentă a Berlinului. Zilele de 21-23 ianuarie 1941 sunt surprinse din intimitatea fricii și le regăsim în memorii și jurnale, dar mai ales în seria de reportaje ale lui F. Brunea-Fox adunate sub numele de „Orașul măcelului“.

Anul 1940 s-a încheiat într-o notă sumbră pentru România, așa cum bine rezuma Constantin Argetoianu: „Doamne, Doamne, crunt ne mai pedepsești! Ce an, anul 1940!“. 64 de deținuți politic din Fortul de la Jilava au fost asasinați în noaptea de 26 spre 27 noiembrie. Alți oameni politici au fost sechestrați și torturați, iar apogeul bestialității legionare a fost în ziua de 27 noiembrie, când istoricul Nicolae Iorga și economistul Virgil Madgearu au fost ridicați din casele lor și omorâți pe câmp. Aceste evenimente sângeroase au coincis cu deshumarea trupului lui Corneliu Zelea Codreanu și a altor 13 legionari omorâți la ordinul regelui Carol II-lea, în 1938, în apropiere de Jilava, și aruncați într-o groapă comună. Horia Sima a încercat să se folosească de acest eveniment și să plaseze vina pe cei care executau deshumarea, spunând că, la vederea osemintelor, plini de mânie, s-au răzbunat.

Ba mai mult, Sima a planificat bine acțiunea, căci generalul Ion Antonescu era plecat din țară, la Berlin și la Roma. Însă la întoarcere, Antonescu, vizibil enervat de acțiunea lui Sima, desființa Poliția legionară și deschidea o anchetă pentru pedepsirea vinovaților: „Mâna de nemernici care a făcut această crimă va fi pedepsită exemplar“, tuna el în cadrul unei ședințe a Consiliului de Miniștri. De asemenea, la 5 decembrie 1940 a fost promulgat un decret-lege care introducea în Codul Justiţiei Militare pedeapsa cu moartea pentru instigatorii la rebeliune și muncă silnică pe viaţă pentru instigarea la rebeliune.

Cu toate că conflictul dintre Antonescu și Garda de Fier se adâncea, generalul nu a lipsit de la înmormântarea cu fast a lui Corneliu Zelea Codreanu. Această stare pe picior de război dintre cele două părți ale statului național-legionar nu au rămas străine nici la Berlin. Adolf Hitler a fost informat de tensiunile existente care se datorau „elementelor extremiste din Mișcarea Legionară, care nu sunt de acord cu gradul de participare la conducerea statului și cu măsurile moderate ale guvernului“, după cum comunica Misiunea Militară Germană. Dacă militarii și diplomaţii germani s-au poziţionat de partea generalului Antonescu, au existat și personalităţi care se situau fără rezerve de partea Legiunii.

„Vreţi să mergeţi înainte, mergeţi singuri“

Criza internă a fost alimentată și de zvonurile care au luat amploare în ultimele zile ale anului 1940, referitoare la iminenţa unei „nopţi a Sfântului Bartolomeu“, având drept scop lichidarea oponenţilor Legiunii și a liderilor politici din partidele tradiţionale, prin „suprimarea a tot ce este vechi“. La începutul anului 1941, în urma exceselor poliţiei legionare (deși fusese desfiinţată oficial la 30 noiembrie, ea continua să existe), a avut loc o întâlnire tensionată între Horia Sima și Antonescu (6 ianuarie), care i-a convins pe cei doi că ruptura era inevitabilă. Tot pe fondul acestui conflict, Berlinul a decis să se implice și a făcut de această dată o dublă invitație, atât lui Antonescu, cât și lui Sima. Cel din urmă nu a onorat invitația Führerului, motivând că nu pot lipsi din țară ambii lideri – o decizie proastă care a semnat finalul Legiunii. Astfel, la 14 ianuarie 1941, Antonescu i-a prezentat cancelarului german o listă a greşelilor făcute de legionari și a subliniat că era decis să preia răspunderea guvernării și să conducă „cu Legiunea, fără Legiune și chiar împotriva Legiunii“. Liderul nazist l-a susținut și, la finalul întâlnirii, a subliniat sprijinul pe care i-l acordă: „Orice s-ar întâmpla, el, Führerul, este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României“.

Imediat după întoarcerea de la Berlin, încrezător în susținerea lui Hitler, Antonescu i-a adresat o scrisoare lui Horia Sima, ca o ameninţare directă: „Vreţi să mergeţi înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu. El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la un dezastru și mai mare“. Istoricul Florin Muller explică: „Pe 16 ianuarie 1941 a avut loc şedința şefilor de cuib din București, sub preşedinția lui Nicolae Petrașcu, secretar general al Mişcării Legionare. Şefii de cuib au fost convocați pentru a fi informați despre ultimele evenimente politice și a primi îndrumări pentru viitor. Cu acest prilej, Petrașcu a susținut o cuvântare cu accente foarte dure la adresa generalului Antonescu, pregătind atmosfera pentru confruntarea ce era inevitabilă: «Divorțul dintre noi și general este iremediabil. S-a săpat o prăpastie între noi și generalul Antonescu [...]. Revoluția noastră este pătată de sângele nostru și nu contează suferințele generalului Antonescu pe lângă suferințele noastre, ale tuturor. Noi suntem mulți și el este singur. Ştim că vom fi dominați de militari. Ştim că ofițerii superiori sunt cu el, dar ofițerii tineri sunt cu noi. Afară de asta, să se știe că avem, numai în București, 21.000 de arme și grenade, și dacă vom fi provocați, din fiecare fereastră se va trage. Legionarii să se țină strânși, căci numai unitatea ne poate scăpa de pericolul ce ne pândește»“.

Un asasinat colateral

Au urmat câteva zile de acțiuni ostile ale Gărzii de Fier împotriva lui Antonescu și a susținătorilor săi. Scânteia care a aprins butoiul de pulbere pe care se afla guvernarea României și, de altfel, începutul Rebeliunii legionare, a fost demiterea ministrului de Interne Constantin Petrovicescu, reprezentant al legionarilor în cadrul Guvernului, motivul fiind asasinarea maiorului Hellmuth Doering, șef al Departamentului de Transporturi din Misiunea Militară Germană. Se pare că această crimă fusese pusă la cale de către britanici, care doreau să strice relațiile dintre România și Germania.

Horia Sima a convocat conducerea Legiunii, care a decis organizarea unei demonstrații și lansarea unui apel pentru anularea demiterii ministrului de Interne și formarea unui guvern legionar integral. „Pe 20 ianuarie 1941, la București, circa 3.000 de legionari s-au adunat în Piața Universității. Ei au început manifestația pentru revenirea generalului Petrovicescu la conducerea Ministerului de Interne și înlăturarea colonelului Alexandru Rioşanu și a lui Eugen Cristescu. S-au împărțit manifeste și s-a scandat: «Vrem guvern legionar!», «Trăiască Horia Sima!», «Moarte masonilor și jidanilor!». Legionarii, sub conducerea lui Viorel Trifa și Dumitru Groza (conducătorii studenților legionari, respectiv ai muncitorilor legionari), au manifestat de la Universitate până în Piața Victoriei, trecând prin fața Palatului Regal, a Legației Germaniei și a Președinției Consiliului de Miniştri. Legionarii au trecut la ocuparea principalelor instituții precum Prefectura Poliției Capitalei, Prefectura județului Ilfov, Palatul Telefoanelor, Societatea de Radio. Tancurile trimise în fața Prefecturii de Poliție au fost atacate de legionarii din «echipele de sacrificiu», care au lovit cupolele acestora cu târnăcoape și răngi de fier. Rebelii au aruncat pe tancuri pături înmuiate în benzină, pentru a le incendia“, spune istoricul Florin Muller.

„O teribilă angoasă s-a prăvălit peste sufletele noastre“

Dacă ziua de 21 ianuarie a însemnat mai mult ocuparea instituțiilor și schimbul de focuri între legionari și militarii lui Antonescu, ziua de 22 a fost cuprinsă în totalitate de anarhie. Practic, Rebeliunea legionară prindea două fronturi: pe de o parte, conflictul dintre Gardă și Antonescu, pe de cealaltă, violența antisemită. Iată ce nota profesorul universitar Ioan Hudiţă, cunoscut om politic în perioada interbelică: „Primele informaţii despre rebeliune le capăt de la C. Mihăescu. După agitaţia care domneşte la hotel Ambasador printre ofiţerii din Misiunea germană, Mihăescu se teme ca armata germană din Capitală şi împrejurimi să nu intervină în sprijinul legionarilor în cursul zilei de azi. În oraş, în cartierele evreieşti din Călăraşi, Dudeşti şi Lipscani, bande legionare şi de borfaşi au devastat cea mai mare parte din prăvălii şi au ucis un mare număr de evrei, căci de ieri la amiază nu mai există în tot oraşul nici o ordine publică“.

Teama și anxietatea care au cuprins Capitala sunt descrise perfect și de către reporterul Filip Brunea-Fox: „O teribilă angoasă s-a prăvălit peste sufletele noastre. S-a rupt puntea între căminuri, și iată-ne pe toţi izolaţi... Afară urlă sirenele a spaimă. Ascult geamătul nopţii de monstru în gestaţie, în Piaţa Brătianu orăcăie încă mulţimea dementă. Ascult încordat urletul jivinelor, pocnetul armelor, cu un amar, dar scrâșnitor sentiment de neputinţă. În ce pom să mă urc? Cu ce chit să-mi astup urechile? Cu ce hașiș să-mi răpun insomnia? (...) Amicul care a rămas în bloc, surprins de evenimente, trecând peste sfaturi, a riscat o recunoaștere. A revenit peste o oră, palid, crispat, aducând vestea că Văcăreștii și Dudeştii au fost trecuți întreaga zi și în ajun prin uneltele și furia devastatoare a haidamacilor. Prăvălii prădate și prefăcute în țăndări, altele incendiate. Mai adaugă o știre, cică vreo 200 de evrei, ostateci la Prefectură, ar fi fost asasinați. Nu ne vine a crede. Ceva în zbuciumul nostru refuză să primeasca monstruoasa veste. Ne opintim în amăgire, deşı în sinea noastră, faptul apare verosimil. Cele cinci luni de batjocură și teroare ne-au deprins cu apucăturile băieților cu «suflete de crin» când visează un pogrom uriaș, o baie gigantică de sânge evreiesc“.

Brunea- Fox face referire la evenimentul din dimineața zilei de 22 ianuarie, când peste 90 dintre cei reținuți au fost transportați cu două camionete la marginea localității Jilava, în zona râului Sabar, unde au fost executați pe rând, prin împușcare de la mică distanță. Opt oameni au supraviețuit primei rafale, răniți, dar au fost prinși ulterior. Duși inițial la Primăria Jilava, au fost escortați din nou în pădure și executați în aceeași seară. Un caz aparte este cel al rabinului Herș Guttman, care a scăpat în mod inexplicabil din două rânduri de execuții, deși fiii săi au fost uciși.

O altă mărturie a acelor zile a fost consemnată și de contesa R.G. Waldeck, venită la București în calitate de corespondent al publicației americane „Newsweek“: „În aceeaşi noapte, gardiştii au pornit un pogrom, în parte ca gest de protest, în parte pentru că din totdeauna au tânjit după un pogrom şi în parte fiind, dacă erau să piară, trăgând după ei cât mai mulţi oameni puteau. În acea zi de luni, înainte să fi avut efect concedierea oficialităţilor gardiste, poliţia legionară a făcut mai multe sute de arestări, cu precădere evrei, sub cuvânt că aceştia făceau parte din completul Serviciului Secret Britanic pentru asasinarea lui Doring. Ei au fost aduşi la Prefectură şi mulţi dintre ei torturaţi cu atâta cruzime, încât unii s-au sinucis. Mulţi au fost târâţi la abator, unde au fost mutilaţi, apoi agăţaţi ca pulpele de porc şi marcaţi cu o etichetă mare «carne cuşăr»“.

Cu sprijin de la Vest

La 24 ianuarie, ca o concluzie la cald, Ion Hudiţă a scris: ,,În cursul după-amiezii de ieri, Lupu a ţinut şedinţă la Clubul din Clemenceau cu şefii de Culoare şi cu preşedinţii şi secretarii celor peste 80 de secţii din organizaţia Capitalei, între 4 şi 6. S-a făcut un prim bilanţ al crimelor şi devastărilor din oraş în cele trei zile de rebeliune. A rămas ca şefii de Culoare să prezinte, cât mai repede posibil,, câte un raport detailat despre toate aceste lucruri. Până la ora aceasta se ştie doar atât că sunt câteva sute de morţi evrei, că unii dintre ei au fost duşi şi ucişi la abatorul Capitalei, fiind spânzuraţi ca animalele. Câteva sinagogi şi sute de case evreieşti au fost distruse din temelii, după ce au fost prădate de tot ce se afla în ele. În toate cartierele evreeşti n-a mai rămas în picioare nici o prăvălie“.

În ceea ce privește înăbușirea rebeliunii legionare, Antonescu a avut susținerea absolută din partea Germaniei, după cum aflăm din cartea „O istorie sinceră a poporului român“, scrisă de istoricul Florin Constantiniu: „Împuternicitul Reichului pentru probleme economice din Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a încercat să medieze o înțelegere între Antonescu și Horia Sima, atrăgând atenția şefului Mişcării legionare că Hitler se decisese să-l sprijine pe general. Față de fenomenele de anarhie care se înmulțeau (grupuri de legionari au atacat, incendiat și jefuit magazine, mai ales evreiești, și au ucis numeroși evrei), Antonescu a luat măsuri pentru reprimarea rebeliunii legionare, cu atât mai mult cu cât Hitler spusese că «acum, dacă a curs sânge», generalul să meargă până la capăt cu măsuri energice de restabilire a ordinii și să reorganizeze Legiunea. Replica armatei a fost rapidă și eficace: începută la mijlocul zilei de 22 ianuarie, ea s-a încheiat în dimineața zilei următoare. Luptele cele mai îndârjite s-au dat între Piața Victoriei (Antonescu se afla în actualul Palat Victoria) și strada Roma (unde se găsea sediul principal al Mişcării legionare). Rebeliunea a fost reprimată în întreaga țară. Un număr însemnat de legionari, în frunte cu Horia Sima, s-a refugiat în Germania (Antonescu amenințase că îi va spânzura). Victoria generalului era deplină: dualitatea puterii luase sfârșit în beneficiul său: el era acum deținătorul unic al puterii absolute. Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul neobişnuit în zona de hegemonie a Germaniei: o mişcare politică – Garda de Fier – având mari afinități ideologice cu național-socialiştii lui Hitler a fost eliminată de la putere, membrii ei fiind trimiși la închisoare, siliți să se exileze sau să-si înceteze activitatea. Așa cum s-a arătat, sprijinul acordat de Hitler lui Antonescu a fost determinat de hotărârea Führerului de a avea în România un regim de ordine și de eficiență în perspectiva războiului împotriva URSS. După rebeliune, Antonescu și-a asumat răspunderea pentru aducerea legionarilor la putere: «Eu am decretat regimul legionar în această țară. Marele vinovat sunt eu. Îmi recunosc vina și aduc circumstanțe atenuante pentru mine, spunând că nu puteam face altfel» (sedința de guvern din 3 februarie 1941). El a relevat, tot atunci, că dacă legionarii ar fi ieșit învingători, țara aceasta n-ar fi fost la discreția lor, ci la discreția germanilor și am fi avut protectorat german“.

În noul guvern constituit la 27 ianuarie 1941 se regăseau doar militari și tehnocraţi, Statul Naţional-Legionar fiind abrogat oficial la 14 februarie 1941.

„Aud sub ferestrele mele grupuri de legionari trecând spre Ateneu, cântând în cor“

Marți, 21 ianuarie

Revoluție? Lovitură de stat? Sâmbătă noaptea a fost asasinat pe Bulevardul Brătianu un maior german. Nu se știe încă dacă e un atentat sau un fapt divers. Dacă, așa cum se zice, cel care a tras nu e un oarecare „supus grec“, ci fostul campion de box Axiotti – atunci e mai probabil să fie la mijloc o ceartă, un scandal, un incident. Poate o afacere de inimă.

De altfel, faptul nici nu are directă legătură cu evenimentele propriu-zis politice, precipitate, de ieri-dimineață. Ieri a apărut în ziarele de dimineață un decret care desființează comisarii de românizare. După-masă am aflat că generalul Petrovicescu a fost înlocuit la Interne. Spre seară un manifest studențesc cerea: 1) îndepărtarea lui Rioşanu, învinuit de a fi patronat asasinarea maiorului și de a fi unealtă anglo-masonică, 2) revenirea generalului Petrovicescu, 3) guvern pur legionar. După 10 seara, vreo 5-6.000 de legionari au defilat pe Calea Victoriei strigând: Jos Rioşanu! Vrem guvern legionar! Jos masonii din guvern!

La 12 noaptea, postul de radio transmitea manifestul studențesc. Ziarele de azi-dimineață, apărute mai târziu decât ora normală, nu publică manifestul, ci decretul de înlocuire a ministrului de Interne și – în plus – (dar nu în Cuvântul) o notă a Generalului Antonescu explicând cã schimbarea era necesară pentru a restabili ordinea și a evita marasmul economic. Pe la 1, când mă duceam spre casă, circulația pe Calea Victoriei între Alcalay și Casa de depuneri era întreruptă. Se pare că Prefectura de poliție, ocupată de legionari, era asediată de armată. Pe la 4, revenind, lucrurile erau în aceeași situație. Seara, Rosetti îmi spune că prefecții au fost schimbați azi-noapte în întreaga țară. Generalul Antonescu adresează un apel către țară: „În 24 de ore ordinea va fi restabilită“.

E aproape 12 noaptea. Din când în când aud sub ferestrele mele grupuri de legionari trecând spre Ateneu sau spre Finanțe și cântând în cor. Orașul pare totuşi foarte liniştit. Prin radio, un comunicat al Prezidenției invită pe toată lumea ca după ora 10 să nu iasă din casă.

Mihail Sebastian, Jurnal

„Cum să identifici în abatorul ăsta infernal un chip familiar?“

E o felie circulară, parcă anume demarcată în luminişul pădurii, lângă şosea, risipite sau înmănunchiate în grupuri, o sumedenie de trupuri goale, înțepenite într-o odihnă care-i suprema consolare pentru viețile astea ce-au îndurat din partea semenilor pravoslavnici, cea mai inumană tortură. De pe marginea şanțului unde stau, înainte de a mă avânta în arena macabră, impresia că până și locul a fost ales cu o haină chibzuială, se desprinde cu o stridentă brutalitate. Operația asasinării a făcut intenționat economie de teren, pentru a înzeci și însuti în fiece victimă suferința morții multiplicată cu suferința măcelăriților în masă. Pădurea e lungă și adâncă, orice relief, orice văgăună pot constitui paravane discrete pentru mârșăvia săvârșită alături. Aşa procedează tâlharul de rând, lupul. Aceştia n-au învățat în catechismul verde, arta cruzimii reci, calculată până și în privința alegerii terenului de execuție, redus la limitele cele mai stricte, ca o hârtie de muşte.

E adâncă zăpada, bătătorită pe alocuri, puhăvită de soarele acestei dimineți isbăvitoare, zăpada pângărită în care-mi înfund picioarele. Sch. a luat-o în alt sens, însoțit de plutonierul de jandarmi. Sunt singur, și e o tăcere ce se înalță, nu ştiu de unde, poate din suflet, poate din trupurile astea reci, printre care ondulează paşii mei tremurători, se apleacă privirea mea îngrozită. Pe cine caut? Trebuie să închid ochii ca să regăsesc imaginea lui Gică, ca un clișeu pe care s-au imprimat până la galimatias, alte imagini succesive. Mă silesc s-o desprind, ca pe o perfectă piesă antropometrică, întocmită în toate pozițiile, din față și din profil, plus amănuntele identității, de la cărarea frizurii până la surâsul ştrengăresc de 24 ani. E necesar. Căci numai așa, cu fișa confruntătoare, și aplecat peste zecile de chipuri uniformizate de moarte și mutilate, jupuite de semnalmentele particulare, prezența mea aici poate realiza un sens. Un sens pe care și-l dispută în clipa asta mii de evrei rătăcind după dispăruți.

Păşesc febril de la un cadavru la altul, încremenit adesea de spectacolul cumplitei morți. Rănile astea teribile, găurile scobite în obraji și orbite, fălcile atârnate, ca scoase din balamale... Nu-s rezultatul unei execuții ce-și fulgeră năpraznic lovitura ucigătoare. Am întâlnit în destul de stufoasa profesiune de ziarist, și-am memorizat icoana morții nefirești: a înjunghiatului, a sinucigaşului, a accidentatului, acea icoană ce-și regăsește în ultimul spasm masca de liniște pe care metafora populară o compară cu a somnului. Dar aceşti răposați întinși pe omătul rece n-au corespondență în mintea mea, decât cu una sau două exemplare tipice de bestialitate a asasinilor.

Cazuri singulare de ferocitate, pomenite de analele judiciare și medico-legiste, înfățișate ca un maximum de aberație criminală. Și iată aceste rare și clasice exemple, în ediție multiplicată. Tâlharii s-au întrecut în fantezie și originalitate. Au găsit pentru fitece pacient, un model adecvat de mutilare și suprimare. Cele cinci luni de școală asasină au rafinat şi desăvârşit un meşteşug, față de care supliciile chineze imaginate de Mirbeau, torturile inchiziției, invențiile demente ale Marchizului de Sade sunt isprăvi puerile, operă de ucenici. Va trebui să se rezerve un copios capitol și acestei „arte legionare“, practicată de îngerii cu suflete de crin.

Cum să identifici în abatorul ăsta infernal un chip familiar? Cu ce elemente complimentare să suplinești ceea ce ranga de fier, cleștele de smuls unghiile și atâtea felurite cazne, plus glontele de mare calibru, au răpit trăsăturilor normale? Cu ce scule drăcești s-a reușit acest tur de forță măcelăresc, această virtuozitate a desfigurării?

Tineri și bătrâni, bărbați în floarea vârstei, adolescenți, băieți încă neconfirmați au păşit în lumea de mai bine, cu aceeași terifiantă și indescifrabilă mască. Martiriul lor comun a cerut și în solidarizarea din urmă pe drumul neființei, o singură figură a suferinței. Răsfoiesc parcă un vechi și ros album, și aştept ca cineva să mă asiste cu o explicație. Imagini multe cunoscute, dar care refuză să încolțească un nume, o relativă identitate.

Păşesc printre morți, cu sentimentul unei mistificări halucinante. Oamenii aceştia despuiați, complet goi de parcă ar fi fugit în masă din feredeu, își tăinuiesc chipul într-un tulburător joc al grimei și schimonosirii. Zac în grupuri, câte trei, sau individual, perechi sau răzleți, aşa cum au fost întovărășiți în clipita morții. Cu brațele ridicate deasupra capului, unii, întinse de-a lungul trupului alții.

F. Brunea-Fox, în seria de reportaje „Orașul măcelului“, descrie de la fața locului crimele din pădurea de la Jilava