O revizuire fără obiect

E vorba, după cum se va vedea imediat, de un alt fel de revizuire decât aceea despre care am scris cu o săptămână în urmă.

În vara lui 1972, avea loc la Muzeul Literaturii din Bucureşti revizuirea procesului din 1902 intentat de Caragiale lui C.A. Ionescu (Caion), care îi înscenase un plagiat. Spectacolul, căci un spectacol a fost, a fost patronat de Şerban Cioculescu, în calitatea dublă de biograf al lui Caragiale şi de prezident al completului de judecată, însoţit, în diferitele roluri de avocaţi ai părţilor sau de procurori, de Al. Oprea, Diana Cristev, Dan Deşliu, Dinu Ianculescu, Romulus Vulpescu şi Ilie I. Mirea. „Lucrările" vor fi  publicate în Editura Muzeului abia în 1998, sub titlul „Procesul Caragiale-Caion".

Ca să se înţeleagă de ce socotesc fără obiect revizuirea din 1972 a procesului din 1902, trebuie să amintesc pe scurt faptele. În „Revista literară" a lui Th. M. Stoenescu din 30 noiembrie 1901, un tânăr şi obscur publicist pe numele lui, Constantin A. Ionescu, publică sub pseudonimul Caion un articol în care îl acuză pe
Caragiale de a fi plagiat „Năpasta" după piesa „Nenorocul" a ungurului Kemeny Istvan, care ar fi fost tradusă în româneşte şi tipărită în chirilice de către Alexandru Bogdan, la Braşov, în 1848.  În numărul din 10 decembrie al „Revistei literare", Caion revine cu articolul „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat", în care rezumă piesa ungurului şi pune din nou pe două coloane textele.

Proces şi recurs

Aici intră în scenă Macedonski, bine ştiut ca neiubitor al lui Caragiale. Macedonski nu numai reproduce într-o altă publicaţie partizană, cum era şi aceea a lui Stoenescu, articolele lui Caion, dar continuă campania contra autorului „Năpastei" şi după ce Stoenescu îl suspendă pe Caion din funcţia de prim-redactor şi se dezice de el în faţa tribunalului. Excedat, Caragiale îl roagă pe  Delavrancea, prieten şi avocat faimos în epocă, să-l sprijine în plângerea pe care vrea s-o facă împotriva lui Caion. Procesul care urmează are două momente. În martie 1902, Curtea cu Juri îl condamnă pe Caion la trei luni de închisoare, 500 de lei amendă şi 10.000 de lei despăgubiri civile.

Răzbunarea lui caion

Apărătorii lui Caragiale dovediseră că piesa ungurului, din care Caion prezentase două foi îngălbenite de timp şi rupte pe la colţuri, era o plastografie ca a lui Caţavencu din „Scrisoarea pierdută", autorul însuşi fiind o invenţie a junelui corupt.

Caion declară recurs. El admite a fi vrut să-şi răzbune (aşa se zicea cu un veac în urmă) pe Caragiale care îi ironizase în câteva rânduri publicistica ineptă. Dar susţine în continuare că maestrul a plagiat: nu din inexistentul Kemeny, dar din Tolstoi, şi anume din piesa „Puterea întunericului", la care unii critici raportaseră
„Năpasta".

În ciuda faptului că Delavrancea produce dovada lipsei oricărei asemănări între cele două opere, Curtea se lasă convinsă de partea civilă că Ionescu-Caion e un tânăr promiţător (ce promitea el e o altă poveste), care nu merită să fie condamnat pentru, în definitiv, o glumă proastă. Juraţii dau un verdict negativ şi Caion e achitat. Procesul se opreşte aici, Caragiale declarându-se mulţumit că a fost absolvit de acuzaţia de plagiat.

Calomnie şi onoare

Revizuirea din 1972 ar fi avut un sens dacă s-ar fi referit exclusiv la achitarea lui Caion. Din păcate, ea a fost concepută şi ca o rejudecare a procesului de plagiat. Ceea ce era perfect inutil. O făcuse Delavrancea în chip strălucit.

E adevărat că, avându-l pe Ş. Cioculescu la pupitru, publicul din sala Muzeului Literaturii a repetat în cor că bietul Caion este vinovat de calomnie şi că onorata instanţă literară l-a condamnat la oprobriul veşnic al opiniei publice în literele române. Dar, în fond, scopul revizuirii din 1972, era de a-i repera onoarea  lui Caragiale. Onoare care nu mai avea nevoie să fie reperată.

Nu vreau să se înţeleagă că broşura din 1998 n-a avut rostul ei. Ea a rezultat din adunarea a numeroase informaţii uitate şi din transcrierea unor texte greu accesibile. Chiar dacă destule se suprapun şi se contrazic, din cauza felului oarecum haotic în care au fost dispuse în pagină de Alexandru Condeescu, director al Muzeului la acea dată. Cât priveşte procesul ca spectacol juridico-literar, el a reuşit să captiveze un public întru câtva naiv şi setos de cultură literară, deşi a fost lipsit de rigoarea necesară.

"Caion susţine în continuare că maestrul a plagiat: nu din inexistentul Kemeny, dar din Tolstoi, şi anume din piesa «Puterea întunericului», la care unii critici raportaseră «Năpasta».''

"Cât priveşte procesul ca spectacol juridico-literar, el a reuşit să captiveze un public întru câtva naiv şi setos de cultură literară, deşi a fost lipsit de rigoarea necesară.