Libertate cu gratii

Însuşindu-şi bine maniera kafkiană, Matei Vişniec a adăugat tensiunii absurdului întunecat şi un vag lirism oniric. Început încă din 1988, romanul „Domnul K. eliberat“ este, conform mărturisirii autorului, inspirat de trauma personală a eliberării din realitatea comunistă kafkiană.

La câteva zile după eliberare, kafkianul Koseph J. devine gardianul provizoriu al foştilor colegi de penitenciar:

„La un moment dat se opri în faţa celulei cu numărul 50 şi stătu nemişcat în faţa ei aproape cinci minute. «Oare ştie că sunt aici?» îşi spuse. Era imposibil ca omul să nu ştie că în faţa celulei sale cineva stătea nemişcat, de câteva minute bune. Koseph J. şi-l imagina pe deţinut aşteptând speriat, încovoiat pe marginea patului, chinuindu-se să înţeleagă de ce se opriseră paşii în faţa celulei sale. Tocmai în faţa celulei sale! Oare îi era frică omului dinăuntru? Cu siguranţă că-i era frică. Îi era frică de el, de Koseph J., ca de ceva misterios şi necunoscut. Probabil că avea inima cât un purice. Probabil că-şi ţinea capul în palme şi se aştepta la ceva foarte rău. Probabil că-i tremura ceafa de încordare. Brusc, Koseph J. desprinse oblonul ferestruicii ca să vadă dacă lucrurile stăteau chiar aşa. Avusese dreptate. Omul dinăuntru stătea chircit pe marginea patului. «Parcă vomită», gândi repede Koseph J. Omul era în mod real speriat. Îşi ţinea capul în palme şi tremura uşor din tot corpul. Pentru o secundă, omul întoarse capul şi privirile celor doi se întâlniră. Faţa omului era contorsionată de frică, avea o tentă vânătă şi cutele i se adânciseră teribil. «Eu am făcut asta», gândi Koseph J. Nu ştia dacă trebuia să se simtă mândru sau să-i fie o cumplită ruşine că produsese, printr-un simplu joc de paşi, o asemenea spaimă pe chipul unui om. «Aş putea să le fac la toţi asta», gândi mai departe. Da, ar fi putut să se oprească în faţa fiecărei celule, câte un minut sau două, atât cât să producă o panică devoratoare în fiinţa celor dinăuntru. Ar fi putut să facă asta şi cei dinăuntru n-ar fi ştiut niciodată că totul nu era decât un joc."

Vina potenţială

Fiind eliberat, dar nu şi obligat să părăsească penitenciarul, Koseph J. nu îndrăzneşte sau nu e pregătit să plece din colonia penitenciară devenită în timp unica lui realitate. Însingurat în condiţia sa precipitată de individ liber pentru care libertatea subită nu are deocamdată sens, se integrează, mental, personalului de cealaltă parte a gratiilor, astfel că, în momentul în care descoperă că una dintre porţile închisorii rămăsese deschisă, se simte „responsabil", iar când rămâne „închis" în afara zidurilor este deopotrivă furios şi deznădăjduit. Trezindu-se în postura de gardian provizoriu descoperă voluptatea puterii, tentaţia controlului, a posedării violente şi gratuite. Avem, astfel, dovada şi natura vinei sale nenumite: orice individ poate fi un tiran dacă are instrumentele şi forţa necesare. Vina kafkiană este, de fapt, una potenţială, intrinsecă naturii umane al cărui păcat primordial este de neispăşit, a cărei condiţie este de nedepăşit.

Koseph J. descoperă însă că nu e singurul care parazitează penitenciarul. Din acelaşi motiv al inadaptării la realitatea din exterior, toţi evadaţii din anii trecuţi locuiesc, într-o aripă ascunsă a închisorii, ca o comunitate, hrănindu-se cu resturi şi gunoaie. Mai mult, atât timp cât pentru gardieni nu există indivizi, ci doar nişte numere în celule, e posibilă substituţia permanentă între deţinuţi şi evadaţi: infirmeria este spaţiul unde are loc schimbul dintre bolnavii coloniei penitenciare (care aleg libertatea clandestină) şi bolnavii comunităţii „eliberate" (care preferă sănătatea şi hrana). Spre final, prin discuţiile în gol despre vot, principii şi egalitarism din sânul comunităţii de evadaţi, romanul schimbă accentele parabolice cu cele distopice: egalitarismul nu e dezirabil, violenţa însoţeşte demagogia, iar ideologia e doar un instrument de control.

Romanul se încheie rotund cu Koseph J. substituindu-se, în infirmerie, unui deţinut pentru a ajunge din nou în fosta sa celulă. Poate că orice sistem este o chestiune de (in)adaptare şi oferă doar forme alternative de captivitate, poate că nu există ieşire din realitate, iar libertatea e doar o chestiune mentală, dar regimul carceral individual este, totuşi, mai suportabil celui colectiv, unde moartea însăşi este resimţită ca un act de trădare şi abdicare de la principiile comunităţii.

Însuşindu-şi bine maniera kafkiană, Matei Vişniec a adăugat tensiunii absurdului întunecat şi un vag lirism oniric, romanul păstrând, prin anumite motive şi personaje, mărcile propriei sale literaturi. Din păcate, trimiterea atât de directă a personajului său la cel kafkian are ceva gratuit, iar unele fraze sunt mult prea explicite şi nu-şi au locul într-un astfel de roman care funcţionează prin sugestii, vag şi chiar obscur. Pe alocuri, romanul pare un Kafka pe înţelesul tuturor.

INFO

Domnul K. eliberat de Matei Vişniec
Editura Cartea Românească, 2010