Interviu Jacques Audiard:„Filmul meu este o lecţie de speranţă“

Lungmetrajul „Profetul", de Jacques Audiard, a primit nouă premii la cea de-a 35-a ediţie a premiilor César, inclusiv pentru „cel mai bun film" şi „cel mai bun regizor".

„Adevărul": De ce v-aţi construit povestea într-o închisoare?

Jacques Audiard: Păi, dacă vrei să spui povestea unui prizonier, normal că o plasezi după gratii (râde). Vorbind serios, închisoarea are avantajul de a fi un mediu închis, aşa că poţi să pui cu adevărat lupa pe personaje. Are ceva clinic, a fost laboratorul meu, chiar dacă sună a loc comun. Plus că era vorba de un mediu pe care nu-l cunoşteam, ceea ce a însemnat o provocare pentru mine.

Cum aţi reuşit să creaţi o nouă imagine a închisorii?

Nu ştiu sigur dacă e o imagine nouă. E adevărat că publicul larg percepe experienţa deţinuţilor prin intermediul serialelor americane ca „Oz" şi „Prison Break". Ei, eu nu le-am văzut, nu mă interesează. Aveam chef să arăt o închisoare aşa cum mi-o imaginam eu, o ficţiune în mare parte. E o închisoare de cinema, un decor pe care l-am construit. E adevărat că am fi putut filma într-o închisoare adevărată, dar nu asta mi-am dorit.

Diferenţa faţă de alte pelicule este că personajul Malik evoluează după gratii, devine un manager excelent al propriei existenţe?

Într-adevăr. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost ce s-ar fi ales de acest om dacă nu ar fi cunoscut experienţa încarcerării. Ce mă atrage în general la un subiect de film este dimensiunea lui paradoxală. În mod normal trăim cu impresia că închisoarea e un mediu sufocant, care distruge oamenii, le frânge destinele şi le aneantizează umanitatea. Pe când, în cazul personajului meu, e invers: dacă n-ar fi trecut prin închisoare, ar fi sfârşit prostituându-se, drogat şi mort într-un şanţ.

Aici e paradoxul, ironia: închisoarea l-a format. I-a dat inteligenţă, o identitate, un simţ al comunităţii, poate spune dintr-odată exact cine e şi toate astea datorită gratiilor! Echivalentul literar ar fi un roman de iniţiere sau un Bildungsroman. Filmul meu e o lecţie de speranţă, tocmai fiindcă personajul intră ca vai de el în închisoare şi iese cu fruntea sus, mult mai puternic. Sigur că a rămas un infractor, tot bandit o să fie, dar unul inteligent, departe de a fi psihopat, omuciderea nu-l prea încântă. E povestea unui oportunist. De-asta şi omoară singura persoană care îi dă un sfat bun (râde).

Credeţi că recâştigarea identităţii naţionale se poate produce şi în afara unui mediu închis?

La început nu ştie ce înseamnă să fii arab. Nu-i pasă dacă mănâncă porc au ba. Nu are o identitate culturală pronunţată. Corsicanii i-o vor induce, tratându-l ca pe un arab. La un moment dat, Malik e victima unui foc încrucişat; ţine de un grup care nu-i recunoaşte apartenenţa, iar celălalt grup nu-l vrea din cauza relaţiilor sale apropiate cu „duşmanul".