Interviu Intelectualii interbelici și fascinația fascismului. Istoric: „Asociația Criterion avea intenția de a pune România pe scena mondială“

„Drumul spre iad e pavat cu intenții bune“ este o zicală care se potrivește mănușă Asociației Criterion: un grup de tineri intelectuali, printre care Mircea Eliade, Emil Cioran și Nae Ionescu, care și-au dorit ca România să fie printre marile țări ale lumii și s-au lăsat seduși de fascism, crezând că ideologia promovată de Mișcarea Legionară le va îndeplini visul.

În anii ’30, un grup de tineri intelectuali români visa să schimbe lumea prin idei, cultură și dialog, dar mai ales să pună România pe harta internațională a culturii. Asociația Criterion aduna laolaltă scriitori, filosofi, regizori, eseiști, fără discriminare de gen, de orientare sexuală sau preferințe religioase – un nucleu de inteligență, energie și ambiție rar întâlnit. Dar istoria nu i-a lăsat să rămână doar un experiment cultural. Fascismul, antisemitismul și frica au intrat în viața lor, destrămând prietenii, deformând conștiințe, obligându-i pe unii să aleagă între tăcere, compromis și exil.

Pornind de la cartea „Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion“ (Editura Litera), Cristina Bejan, istoric și scriitoare de origine româno-americană, explică într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ cum s-a infiltrat microbul legionar în cercurile elitei bucureștene, cât de mult a contat sprijinul intelectualilor în ascensiunea Mișcării Legionare și cine, dar mai ales cum, s-a distanțat de doctrina fascistă după cel de-Al Doilea Război Mondial. Mai mult de atât, Bejan, care și-a obținut doctoratul în istorie la Oxford și a fost cercetătoare la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, vorbește și despre problema incomodă a diferenței dintre om și artist. Ea spune ferm că arta trebuie văzută ca artă, iar oamenii ca ființe istorice, responsabile pentru alegerile lor. Iar adevărații eroi ai memoriei nu sunt cei care au strălucit în saloanele vremii, ci disidenții, cei care au spus „nu“ și au plătit prețul refuzului.

„Weekend Adevărul“: Am putea spune că anii ’20 și ’30 au fost ascensiunea și decăderea elitei românești. Unde îi putem plasa pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mihail Sebastian în acest tablou?

Cristina Bejan: Erau tineri, erau ambițioși, aveau mari speranțe pentru țara lor. Încurajez pe toată lumea să îi privească, să îi întâlnească pe acești oameni așa cum erau ei în anii ’30. România se lansa pe scena mondială, ieșise din Primul Război Mondial, câștigase Transilvania și alte teritorii, devenise România Mare, o democrație liberală înfloritoare, o monarhie constituțională. Acești tineri aveau intenția de a pune România pe scena mondială. Asta a fost Asociația Criterion, aceasta a fost întreaga lor activitate. Știm ce a urmat: prăbușirea, declinul și, în cele din urmă, ororile. Dar este important să ne amintim că ei încercau să facă ceva foarte, foarte special. Îl avem pe Comarnescu în SUA, Sebastian în Franța, Cioran în Germania, Eliade în India. Toți fuseseră în lume, ca tineri, ca studenți, și se întorc în România, sunt prieteni apropiați, se angajează în toate aceste conversații, stau la Cafe Corso, publică frenetic articole și cărți, dezbat între ei.

Așadar, acestea au fost primele bătăi de inimă ale Asociației Criterion...

A fost ideea lui Petru Comarnescu să creeze Criterion. Existau și alte societăți culturale, e foarte important de menționat asta. Dar cred că Criterion a fost specială pentru că intenția ei, încă de la început, a fost să fie o asociație democratică. Funcționa prin vot democratic, evenimentele erau democratice: exista un vorbitor pro și unul contra, un moderator. Comarnescu a fost inspirat de perioada petrecută în SUA să aducă acest model democratic în România. Programul era 100% multicultural și internațional. Voiau să se implice în conversații globale. Temele și personalitățile din seria lor de „idoli“ erau Lenin, Mussolini, Krishnamurti, Greta Garbo, Charlie Chaplin. Erau figuri de pe scena internațională, iar ei aduceau aceste subiecte în România, dar le abordau într-un mod internațional. Nu erau discuții limitate la București. Ambiția lor era să fie mai mult de atât.

Cioran era foarte preocupat de complexul de inferioritate al românilor, cultura minoră versus cultura majoră. Avea propriul său program de a face România mare, scris în „Schimbarea la față a României“. Dar toți voiau să pună România pe scena mondială și credeau că Criterion este o cale de a face asta. Aș spune că, în acest moment al anilor ’30, erau cu toții tineri, prolifici, ambițioși, dar mai ales extrem de pasionați. Tot ceea ce au reușit să facă ar trebui să fie un model pentru noi toți: să ne urmăm pasiunile și să facem lucrurile să se întâmple. Activitatea lor a fost pur și simplu uluitoare. Cartea mea este o biografie amplă a Asociației Criterion, dar și o investigație a modului în care politicul le-a invadat viețile și a fracturat, a distrus prietenii – Sebastian fiind cel mai devastator exemplu. Una dintre marile teme ale cărții este prietenia: cât de apropiați erau. Ideile urii au intrat în viețile lor, oamenii au început să își întoarcă spatele unii altora, iar în cele din urmă România s-a prăbușit.

Prețul ideilor mari

Este ca „Stăpânul Inelelor. Frăția Inelului“, iar inelul este extremismul. Ai spus că toți au studiat în străinătate. Putem face o paralelă cu Generația 1848? Și ei au fosti tineri cu studii în străinătate și își doreau ca România să fie o mare putere europeană.

Fiecare a fost un individ, cu motivații proprii, vizibile. Nu există o explicație universală. Și vreau să spun asta clar: nu este doar o poveste românească. Este o poveste globală. În anii ’30 avem ascensiunea extremei drepte în toată lumea. O avem și astăzi, este un fenomen mult mai amplu. Un motiv general este dorința de a fi „mare“. Dacă ești în România anilor ’30 și vezi că democrația liberală nu pare să funcționeze, parlamentarii se ceartă, există blocaj politic – ceva ce vedem și azi în SUA –, apare percepția că elitele sunt corupte și rupte de realitate. Pare că sistemul nu funcționează. Atunci cauți alternative. Comunismul și fascismul erau noi pe scenă, astfel că tinerii explorau aceste idei. În „Schimbarea la față a României“, Cioran combină fascismul (nazismul) și comunismul sovietic stalinist ca soluție. Le explic studenților mei că, ideologic, avem democrația liberală la mijloc, fascismul la extrema dreaptă și comunismul la stânga, dar în istorie este un cerc: extremele duc la autoritarism și dictatură, cu rezultate similare. Fascismul, așa cum apare la Mussolini, înseamnă un lider masculin puternic, orientat spre acțiune, în detrimentul voinței cetățenilor. Se combină cu interese corporatiste, un capitalism în beneficiul statului – sună cunoscut.

Hipermasculinitatea este centrală. Criterion era o organizație mixtă, dar fascismul și comunismul au impus figura liderului masculin puternic. Prin Eliade apare dimensiunea mistică: Mișcarea Legionară a îmbrățișat religia ortodoxă ca element central. A fi „adevărat român“ în anii ’30 – și uneori și azi – însemna să fii bărbat, ortodox, dur. De aici drumul spre Holocaust: dacă nu ești român și ortodox, ești exclus. Evreii și romii nu erau considerați români. Sub comunism, rezultatul este Gulagul. Oricine era considerat „indezirabil“ era eliminat. Vedem astăzi același tipar în SUA, cu deportările și detențiile. Este același manual.

Cum credea Criterion că ar fi putut pune România pe hartă?

Prin aducerea marilor idei în inima Bucureștiului și implicarea marilor minți ale vremii. Au fost deschiși tuturor, indiferent de statut. Oricine putea veni la evenimente, nu doar studenții. Asta a fost unic: membrii erau invitați, dar publicul era complet egalitar. Comarnescu, venit din California, inspirat de democrația americană, credea că acest ethos democratic va lansa România pe scena mondială. Trebuie spus că existau societăți moderniste similare peste tot în lume. Criterion a fost manifestarea românească a acestui puls intelectual global. Evenimentele lor erau extrem de frecventate; atât de reușite încât guvernul le-a perceput ca subversive și a închis unul dintre evenimente, pe vremea lui Carol al II-lea. Au publicat și o revistă, „Credința“. Cartea mea este importantă pentru că documentează, pe baza arhivelor personale ale lui Petru Comarnescu găsite la Biblioteca Academiei Române, toate aceste activități concrete. Este un munte de surse primare: liste de voturi, membri, organizare, programe, recenzii, articole de presă.

MENTORUL și DISCIPOLUL. „Sebastian era prins între ciocan și nicovală. Se simțea singur“

După cum ai spus, Petru Comarnescu este, practic, fondatorul Asociației Criterion, însă atât el, cât și Asociația au fost dați uitării în prezent. Și pentru că am adus în discuție problema oamenilor considerați „indezirabili“, putem considera că el și munca lui, ideile lui au fost încuiate undeva, într-un sertar al istoriei, din cauza homofobiei?

Sunt 100% de acord. Este tragic. A fost o campanie de defăimare în presă, prin revista „Credința“, nu doar a sa, ci a mai multor membri ai Asociației Criterion, cu acuzații de homosexualitate, caricaturi, reprezentări dezgustătoare. L-a forțat pe Comarnescu să se retragă din viața publică. Acest scandal homofob a fost și sfârșitul Asociației Criterion.

Chiar și acum, orientarea sexuală pare un criteriu definitoriu pentru un om, spre exemplu, homosexualitatea sa este menționată încă din primele rânduri pe Wikipedia.

Exact. Cartea abordează acest subiect. Există un capitol despre homosexualitate și libertatea presei. Cred că era bisexual. A avut logodnică, urma să se căsătorească. Totul s-a prăbușit atunci, odată cu acel scandal. El era îndrăgostit nebunește de Noica. Este un mister dacă relația a fost consumată. Din arhive reiese că a fost platonică. Dar era clar îndrăgostit. A trăit perioada comunistă ca bărbat gay – un lucru extrem de curajos. Cert este că era un democrat, era liberalul grupului, credea în democrație. Așa că, atunci când a venit filosofia comunismului, el și-a transformat ideile democratice într-o justificare a comunismului, în mintea lui și în activitatea sa. Cred că a făcut asta pentru propria supraviețuire și că a devenit informator al Securității din dorința de a supraviețui. Nu am dovezi pentru asta. Dar, dacă ne imaginăm cum era să fii gay în perioada comunistă, cu toate riscurile, atunci el a făcut acest compromis moral. Dar, indiferent de asta, nu cred că ar trebui să îl uităm și să nu mai învățăm nimic despre activitatea din tinerețea sa din cauza vieții sale de mai târziu. Trebuie să îi vedem pe criterioniști ca tineri pasionați, care au făcut lucruri inspirate, dar și periculoase. Asta face cartea.

O lume prinsă în discursul urii

Mulți spun că instinctul de supraviețuire este doar o scuză pentru a îmbrățișa fascismul sau comunismul. Dincolo de Criterion, a influențat acea democrație adusă de către Comarnescu din America democrația românească din anii ’30?

Nu cred că fascinația personală a lui Comarnescu pentru democrație a produs schimbări politice naționale. Aș vrea să trimit cititorul către două cărți scrise de Comarnescu, bazate pe călătoriile sale în Statele Unite: „Homo Americanus“ și „America văzută de un tânăr de astăzi“. Acestea sunt, în opinia mea, texte luminate, în care el documentează multiculturalismul societății americane. Discută despre minorități – sau, mai bine spus, despre situația minorităților din Statele Unite, ce înseamnă să fii evreu, să fii afro-american, ceea ce observă el – și aduce această empatie sinceră înapoi în România. El se implică în Școala Gusti și în abordarea a ceea ce se numea atunci „problema minorităților“ în România, precum și în apărarea drepturilor maghiarilor, evreilor și romilor din România Mare, pentru că, odată cu extinderea teritorială, România a câștigat într-adevăr mai mulți români, dar și populații minoritare mult mai numeroase. Astfel, Comarnescu era profund pasionat de drepturile minorităților, pe lângă pasiunea sa pentru democrație.

Cum a reușit fascismul să dezbine acest grup de prieteni, să rupă legături atât de strânse? Și cred că cel mai relevant și mai cunoscut exemplu este cel al lui Nae Ionescu și Mihail Sebastian. Cum a reușit să vadă lumina tiparului prefața profund antisemită a lui Ionescu scrisă la volumul „De două mii de ani“?

Sebastian era prins între ciocan și nicovală. Nae Ionescu era mentorul lui, era profesorul lui. Îl iubea ca pe o figură paternă, ca pe un prieten. Plecase din Brăila, departe de familia lui, iar Nae Ionescu îndeplinea toate aceste roluri pentru el. Așa că îl invită pe mentorul său să scrie această prefață la primul său roman. Cred că Sebastian a simțit că nu putea spune „nu“ din cauza tuturor acestor presiuni: era mai în vârstă, era o autoritate, îl iubea ca pe un tată. Există acest fenomen de hărțuire care are loc în cercul tuturor celor pe care îi iubea și de care îi păsa aici, la București. „Jurnalul“ lui Sebastian este o documentare detaliată a destrămării prieteniilor din cercul său, inclusiv de la Criterion. El se află în toate aceste situații sociale cu Nae Ionescu, cu Marietta Sadova, cu Haig Acterian, cu Mircea Eliade, în care aceștia spun lucruri complet inacceptabile – discurs al urii împotriva faptului de a fi evreu, de a fi diferit. Știm deja că ei susțin și gravitează în jurul ideologiei de extremă dreapta. Dar ceea ce înseamnă asta în spațiul social este că rostesc lucruri pline de ură, chiar și de față cu Sebastian. Cred că Sebastian a simțit că era singur. Era singura persoană 100% evreiască din acest cerc. Eugen Ionescu avea unele origini evreiești și i-a spus lui Sebastian că îi este frică, motiv pentru care a plecat în Franța. Dar Sebastian, în acest sens, era extrem de izolat și singur; în aceste situații sociale, nu a putut să se apere. Nu a putut să se apere nici în cazul prefeței. În cele din urmă, este complet exclus din acest grup de prieteni și supraviețuiește Holocaustului.

„Sprijinul intelectualilor i-a conferit Mișcării Legionare un plus de legitimitate“

În cartea ta spui că grupul Criterion nu a îmbrățișat fascismul până când Zelea Codreanu și Garda de Fier și-au mutat sediul la București. A avut liderul Mișcării Legionare vreo implicare directă în acest grup? S-au întâlnit în vreun fel?

Singura persoană cu care s-a întâlnit Zelea Codreanu a fost Marietta Sadova. Ea era regizoare de teatru și actriță, căsătorită cu Haig Acterian. Dintre toți criterioniștii, ea era puțin mai în vârstă. Frecventa cercurile tinerilor. De asemenea, era cea mai rasistă, cea mai virulentă și cea mai agresivă. Ea a fost cea pe care Codreanu a însărcinat-o să recruteze din interiorul Criterionului. Întâlnirea ei cu Codreanu este documentată în Jurnalul lui Sebastian. Era exaltată când l-a întâlnit, era fascinată de el, ca de o celebritate.

În ce măsură implicarea și simpatia elitei intelectuale românești pentru fascism au contribuit la ascensiunea Gărzii de Fier?

A oferit legitimitate intelectuală. Orice formă de sprijin contează. Mișcarea Legionară a fost o mișcare de masă. Sprijinul intelectualilor i-a conferit un plus de legitimitate, pentru că aveai sectoare diferite ale societății care susțineau ideea. Vreau să subliniez că Mișcarea Legionară a devenit populară la nivel de bază prin activitatea lui Codreanu în comunități: construiau școli, poduri, se conectau cu oamenii, îmbrățișau folclorul românesc. Au știut să se conecteze cu poporul. Iar conexiunea cu elita intelectuală bucureșteană i-a plasat pe un cu totul alt nivel de legitimitate.

Eliade și Cioran: istoria de după Istorie

La începutul anilor ’40, când Statul Național-Legionar era la putere, cu Horia Sima și Antonescu, ce făceau foștii membri ai Criterionului? Când a fost desființat grupul? În ce an?

1935. Totul s-a terminat atunci. În acel moment, fiecare avea un drum complet diferit. Grupul se rupsese total. Cei care au avut norocul să trăiască vieți lungi au rămas prieteni între ei și au păstrat legătura. Dar în 1940 era o stare de panică generală. Nu mai erau acel grup unit care fuseseră. Prieteniile se fracturaseră deja din cauza politicii. În acel moment, Sebastian tânjea să-l vadă pe Eliade, acesta venise în România – apare în Jurnal –, dar nu l-a căutat pe Sebastian, iar asta i-a frânt inima. Eliade devenise atașat cultural la Londra și apoi în Portugalia. A plecat printr-o numire politică de extremă dreapta. După război, încearcă să-și construiască o carieră în Franța, dar trecutul său legionar este expus de studenți francezi prin manifeste distribuite la universitate. Din fericire, reușește să iasă și din acea situație. Un prieten îl invită să predea la Universitatea din Chicago. Știm restul: cariera lui strălucită de acolo. A avut un parcurs dificil pentru a ieși din București, dar și unul norocos.

Fiecare a plecat cu norocul lui, cu vize de student. Așa a plecat și Monica Lovinescu în Franța. Dar nu a fost ușor. Erau mult stres, multă teroare. Ionescu, de exemplu – vedem în jurnal conversația cu Sebastian – este îngrozit din cauza rădăcinilor sale evreiești pe linie maternă, și știm că până la urmă reușește să plece. 1940 este un moment-cheie de ruptură: ori ești deja plecat, ori urmează să pleci. Comarnescu și Sebastian sunt încă aici. Cei care rămân sunt, practic, prinși. Este prea târziu. Aflat la Paris, Eugen Ionesco a numit căderea prietenilor săi spre fascism „rinocerizare“ și a scris, mai târziu, piesa „Rinocerii“, în care a surprins acest fenomen, al individului care se alătură turmei.

În anii ce au urmat, și-au păstrat ideologia sau au recunoscut că s-au înșelat în privința legionarilor?

Când lucrurile au devenit clare, Eliade și Cioran au început să se distanțeze de ceea ce au spus în anii ’30. Au avut intenții nobile în anii ’30, să facă România mare, dar acele intenții, acțiuni și decizii au avut consecințe. Iar consecințele au fost Holocaustul și Gulagul. Dacă ne uităm la Cioran și Eliade mai târziu în viață, vedem două atitudini diametral opuse. Cioran s-a simțit vinovat, i-a părut rău și și-a cerut scuze. A existat o scuză publică. „Schimbarea la față a României“ a fost republicată, dar el a cerut ca acel capitol ofensator să fie eliminat. Și-a asumat greșeala. Eliade face exact opusul. Trăiește la Chicago pretinzând că nu s-a întâmplat nimic. A mințit până în ziua în care a murit, în 1986. Și acesta este motivul pentru care avem tragedia Culianu. Dacă Eliade ar fi procedat așa cum a făcut prietenul său Cioran – e greu să vorbim în termeni de „ce-ar fi fost dacă“, dar dacă ne imaginăm – nu am fi avut moartea lui Culianu. Pentru că Culianu și Mac Linscott Ricketts, traducătorul principal al lui Eliade și doctorandul său (Ricketts a murit între timp, dar îmi era prieten), știau că documentația despre scrierile fasciste ale lui Eliade urma să fie publicată. Încercau să anticipeze momentul și să contextualizeze, practic să își ceară scuze în numele lui Eliade. Eliade murise deja.

Imperfecțiunea de a fi

În ultimii ani au apărut multe cărți despre comunism și fascism, dar mulți refuză să accepte această parte a istoriei. Nu vrem să schimbăm memoria intelectualilor noștri. Crezi că putem separa omul de viziunile sale politice și de opera sa?

Da, 100%. Sunt în tabăra care crede că arta nu este același lucru cu artistul. Opera lui Eliade, opera lui Cioran sunt creații intelectuale și literare. Trebuie să fim capabili să luăm arta ca artă – literatura, opera academică – și, separat, să confruntăm ființele umane ca ființe umane. Istoria este povestea ființelor umane. Este povestea noastră. Suntem cu toții imperfecți. Trebuie să avem acele conversații dificile despre deciziile luate de oameni în istorie și să ne întrebăm de ce. Pentru că dacă spunem doar „ai făcut o greșeală și te judec“, nu ne protejăm de a repeta aceeași greșeală. Dar dacă înțelegem contextul și întrebăm de ce, atunci poate vom putea lua o decizie diferită, mai bună, atunci când vom fi confruntați cu aceeași situație.

Oare nu am putea spune că a găsi justificări celor care au adoptat ideologiile extremiste este o nedreptate față de cei care le-au ținut piept?

Aceasta este o întrebare foarte dificilă pentru mine, pentru că provin dintr-o familie de disidenți. Cred că trebuie să fim mândri de disidenți, trebuie să-i celebrăm, să le celebrăm curajul și memoria. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: îmi doresc cu siguranță ca activitatea și existența Asociației Criterion să fie celebrate, pentru că ceea ce au realizat a fost extraordinar. Dar nu vreau ca acești indivizi să fie celebrați ca persoane. Vreau ca opera lor, dacă este extraordinară și genială, să fie celebrată. Dar nu vreau să îi celebrăm pe ei ca oameni, dacă au făcut compromisuri morale și au luat decizii greșite. „Arta pentru artă“ înseamnă să iei opera în sine, cu adevărat separată de ființa umană. În cercetare, de exemplu, dacă ne uităm la „Istoria religiilor“ a lui Eliade, atunci discutăm „mitul eternei reîntoarceri“ ca idee, în dialog cu Joseph Conrad și cu alți gânditori, într-un departament de studii ale religiilor, într-o conversație academică. Asta nu are legătură cu Eliade ca ființă umană și cu compromisurile lui morale. Îl privim ca pe o figură istorică. Dincolo de asta, ca să răspund direct la întrebare, cred că trebuie să îi celebrăm pe disidenți. Trebuie să punem reflectorul pe ei. Acesta este scopul la Sighet, la Memorialul Victimelor Comunismului, de exemplu.