Ieri şi azi: Apusul narativităţii
0Atunci când durata unui film se extinde pe mai multe zile, una dintre principalele chestiuni care intră sub observaţie este necesitatea sau redundanţa suportului narativ în economia dramaturgică a acestuia.
Ieri. Temerari trebuie să fi fost cei ce rezistaseră în sală toate cele opt ore ale lungului film plan-secvenţă „Empire", meşterit de Andy Warhol în 1964. Dar aveau la ce să privească. În toate cele opt ore ale filmului, clădirea Empire State Building din New York, filmată din imobilul Time-Life de vizavi, apărea succesiv în toate tonalităţile de alb-negru date de lumina zilei şi apoi de cea a nopţii. Warhol nu a permis niciodată proiecţia unei variante reduse a filmului.
În 1987, un alt realizator de film, nu atât de celebrat ca şi Warhol, sfida iar bunul-simţ al narativităţii filmice. În „The Cure for Insomnia" („Remediul împotriva insomniei"), regizorul John Timmis propunea publicului un film de 87 de ore în care un artist - Lee Groban - apărea citind din monumentalul său volum de poezii constând din aproximativ 4.000 de pagini. Lectura era ocazional întreruptă de imagini luate din diferite clipuri rock. Filmul a fost proiectat la Institutul de Artă din Chicago în ianuarie 1987 şi, surprinzător, nu a intrat niciodată în sălile de cinema.
Azi. La sfârşitul lunii martie, Festivalul de Artă Contemporană din Helsinki a găzduit premiera unui film care a spart recordul de durată a unui proiect cinematografic, deţinut până atunci de filmul lui Timmis. „Modern Times Forever", o producţie a unui grup de artişti danezi numit „Superflux", este un film la care nu trebuie să îţi faci probleme că o să întârzii, pentru că are o durată de 240 de ore, mai exact zece zile. Filmul este un science fiction care urmăreşte decăderea virtuală a unei clădiri emblematice a oraşului Helsinki - numită Stora Enso.
Pentru un motiv încă neelucidat, filmul de 240 de ore a fost proiectat o singură dată în cadrul festivalului. Apuse sunt zilele în care riscai să pierzi o parte esenţială a unui film în cazul în care erai nevoit să ieşi două minute din sala de cinema. Acum, îţi poţi lua chiar o minivacanţă de un weekend între începutul şi sfârşitul filmului, fără a risca, probabil, să ratezi mare lucru.