FILMELE DIN ORAS

Elefantul si parabola orbilor Nicicand intamplarea nu a aranjat mai bine - sunt gata sa spun "al dracului de bine" - lucrurile. Dementa ucigasa a agentului de paza de la Sulina, subiect care tine

Elefantul si parabola orbilor
Nicicand intamplarea nu a aranjat mai bine - sunt gata sa spun "al dracului de bine" - lucrurile. Dementa ucigasa a agentului de paza de la Sulina, subiect care tine pagina intai a ziarelor, este la concurenta cu doua filme americane aflate pe ecranele noastre, amandoua despre masacrul de la liceul Columbine: documentarul lui Michael Moore si filmul de fictiune inspirat de aceleasi evenimente lui Gus Van Sant. Primul arata cu degetul spre realitatea vinovata de tragedie, in timp ce lumea este indreptatita sa afuriseasca cinematograful insusi pentru atatarea la violenta. Si unii, si altii, au pe cine sa-si verse mania. Mai nefericit in ceata incertitudinilor sale este cel de al doilea autor. De aceea si-a botezat filmul Elephant, plecand de la o versiune budhista a parabolei orbilor: in intunericul lui, fiecare atingea cate o parte a trupului animalului, convins ca are de a face cu o entitate de sine statatoare. Cel care isi plimbase mana peste o ureche credea ca a mangaiat un evantai, altul lua laba drept un copac etc. Ceea ce era animalul, cu adevarat, nimeni nu avea sa afle. Realitatea ramane tot atat de misterioasa precum elefantul pentru orbi. Nu-l putem acuza pe Gus Van Sant de cinismul indiferentei, al incrucisarii bratelor. Filmul sau (Palme d'Or 2003) nelinisteste tocmai prin neputinta de a pune degetul pe rana. Tulburarile adolescentei domina cinematograful acestui lider al independentilor, de la My Private Idaho la Drugstore Cowboy si Good Will Hunting, ceea ce ne indeamna sa-l socotim bine plasat pentru a explora violenta scolara, fara a-i da si de capat. Desi tot timpul aparatul cauta, scotoceste, se opreste sa-si traga sufletul, o ia de la inceput. Un lung, frumos, prea frumos plan fix al cerului usor innourat deschide filmul. Se anunta o zi oarecare de toamna, probabil nici mai buna, nici mai rea pentru mica localitate americana. Un elev isi conduce cu masina tatal ametit de bautura, cu riscul de a intarzia la ore. Va fi admonestat, dar nu vom afla si consecintele. Un alt licean da zor sa faca fotografii tuturor celor intalniti in cale. Lungi planuri-secventa ne introduc peste tot, in vestiare, la biblioteca, pe terenul de fotbal, in micul restaurant unde trei fete sporovaiesc si "isi barfesc" mamele care isi baga nasul unde nu le fierbe oala. Doi baieti colorat imbracati sunt filmati pe indelete pierzandu-se pe un culoar. La un moment dat, aceeasi scena este vazuta din fata si aici ar trebui, poate, sa ne intrebam de ce. Sa nu-i scapam, cumva, pe cei doi din vedere? Ar fi pacat, totusi, sa ne pierdem vremea. Cineva canta la pian FUr Elise, se mai aude si Sonata Lunii. Bizar - nu-i asa? - un elev are chef sa vada un film despre Hitler si nazisti. Eventual, mici semnale risipite in vastitatea cotidianului. Chiar si pachetul cu arme primit de cei doi liceeni da si nu de gandit. In Elephant banalitatea inghite totul, are o forta acaparatoare, toceste reliefurile pentru a ascunde mai bine drama. Masacrul se abate, astfel, ca din senin, din seninul inselator al cerului atat de insistent filmat la inceput, dar si la sfarsit, dupa ce asasinii isi vor fi secerat colegii si profesorii si isi vor fi dat raportul: "Tu ce-ai facut? L-am omorat pe director si pe alti cativa". Scurt, ca o intoarcere de la vanatoare. Bruma de suflu ramas spectatorului nu ajunge nici macar pentru indignare. Spaima, o spaima alba, ne prinde, insa din urma.