Există viaţă după gaşcă?

Noul roman al lui Dan Lungu este construit în jurul povestirii „Băieţi de gaşcă“, apărută în volumul omonim în 2005. Limbajul, deopotrivă spiritual şi licenţios, este modul acestor vagabonzi alcoolici de a se legitima în propriul grup.

Victor simte că viaţa lui a ajuns o jalnică supravieţuire a propriei adolescenţe. „Uneori era convins că viaţa unui om e ca o clădire care se scufundă, în fiecare an, în fiecare lună, minut sau secundă. Partea cea mai frumoasă a clădirii lui e în adâncul mlaştinii. De acolo vine miros de nori putreziţi, iar pe deasupra planează muştele metalic-verzui, mari iubitoare de rahat. Într-o noapte, orbecăind pe ploaie într-o mahala prost luminată, a călcat pe un cal mort. Senzaţia e cutremurătoare. Orice stare de neputinţă sau de disperare e ca un cal mort care îţi stă în gât. Să te gândeşti mereu la trecut e ca şi cum ai încerca să numeri până la zece pe o singură mână cu cinci degete.

Puţini, foarte puţini sunt cei care se nasc cu opt, nouă sau zece degete la o singură mână şi aceia nu trăiesc decât câteva zile. Când a trebuit să muncească pentru a câştiga primul salariu, a murit pentru a treia oară. Oamenii au o singură viaţă, însă mai multe morţi. Cel puţin aşa e el. Fiecare moare de câte ori poate suporta chestia asta.

Unii au ajuns chiar la zece bucăţi. Cu cât mori mai des cu atât eşti mai viu. Cine nu mai e în stare să moară înseamnă că e mort de mult. Când era copil, murea de ruşine, dar asta nu se pune. E doar un fel de repetiţie pentru morţile adevărate, cele care nu dor deloc, însă a căror durere se întindea o coadă de cometă, timp de mai mulţi ani."

La „Pufoaica ruptă"

Victor are revelaţia faptului că soţia sa a devenit doar copia iubitei vesele şi rebele de altădată, iar acest lucru nu face decât să-i crească nostalgia faţă de „libertatea, bucuria şi inocenţa" din liceu, când bea împreună cu gaşca, iar viaţa trecea fără griji, fiind toată numai o „dixtracţie" încărcată cu pălăvrăgeală, alcool şi lene.

Romanul e construit pe două planuri, astfel că, în paralel cu prezentul searbăd al lui Victor, îl ascultăm pe Franzelă (porecla lui din adolescenţă) povestindu-şi nostalgic aventurile cu nepreţuita gaşcă, toţi beţivani care-şi petreceau zilele în cârciuma „Pufoaica ruptă".

Aceste capitole extrem de savuroase, în care vorbeşte Franzelă, sunt scrise în limbajul colorat al grupului de băieţi teribilişti, miştocari şi mitocani, răi şi adesea proşti de gură, şmecheri puşi pe băutură, bătaie, farse, dar, mai ales, pe vrăjeli şi pe o băşcălie continuă, care râd de tot şi de toate, care se înfruntă şi „se fac" permanent din vorbe afurisite, zicale, jocuri de cuvinte, înjurături şi expresii încărcate de eufemisme şi termeni argotici. Limbajul, deopotrivă spiritual şi licenţios, este modul acestor vagabonzi alcoolici de a se legitima în propriul grup, dar şi de a se delimita de convenţiile sociale, de a-şi afirma şi celebra diferenţa, libertatea şi nebunia.

Prins între nostalgia după depravarea senină şi veselă din adolescenţă şi responsabilităţile apăsătoare şi plictisitoare ale maturităţii şi ale căsniciei, Victor îşi părăseşte soţia şi încearcă o evadare simbolică în copilărie şi acceptă să însoţească doi străini care vor să ducă nişte cadouri de Crăciun copiilor dintr-un centru de reabilitare psihomotorie, aflat în chiar satul unde a copilărit. Victor supravieţuieşte morţilor sale interioare, dar numai pentru a rămâne în întunericul ratării şi al rătăcirii perpetue printre propriile deznădejdi şi dezamăgiri. Orice gaşcă a tinereţii se sparge, iluziile mor treptat, la maturitate viaţa e un iad, iar oamenii sunt deja arşi.

Alternanţa celor două perspective narative şi registre, cel tern, al prezentului căsătoriei şi cel colorat, al trecutului găştii, creează şi întreţin contrastul, dar oferă şi ritm, şi fluenţă lecturii. De altfel, oralitatea şi limbajul argotic sunt un adevărat tur stilistic de forţă şi Dan Lungu trebuie să fi resimţit din plin concurenţa propriei povestiri în momentul în care s-a decis să construiască în juru-i un roman. Cumva, poate chiar şi din cauza acestei structuri impuse, cartea nu reuşeşte să aibă, totuşi, un climax. Opoziţia familie-gaşcă, savoare-blazare, viaţă-moarte, aşa cum se creează încă de la început, avansează liniar până la un final destul de soft.

Al cincilea roman al lui Dan Lungu este o carte deopotrivă a nostalgiei după inocenţa, libertatea şi nebunia tinereţii, dar şi a morţii iluziilor, a revelaţiei vârstelor ireversibile, a procesului implacabil al îmbătrânirii.

Info

Dan Lungu,
În iad toate becurile sunt arse, Editura Polirom, 2011.