Emil Botta, măştile geniului
0Personaj fascinant al culturii române, Emil Botta este atât unul dintre marii poeţi ai literaturii noastre, cât şi un actor cu totul special, interpret al unor roluri tulburătoare. Fiecare apariţie în cinema a marelui actor avea o forţă remarcabilă şi era de neuitat, indiferent de întinderea rolului sau de valoarea filmului respectiv.
În istoria culturii noastre, Emil Botta (1911-1977) ocupă un loc cu totul special: este unul dintre rarele cazuri de poet-actor care se exprimă cu egală intensitate şi este la fel de important în ambele domenii artistice (poate singurul, Radu Stanca, un alt nume major, neavând o carieră actoricească la fel de semnificativă). Prin cele două volume de poezii ale sale apărute înainte de comunism - „Întunecatul april" (1937) şi „Pe-o gură de rai" (1943) -, autorul se dovedeşte a fi o voce poetică cu totul distinctă, imposibil de asociat cu tendinţele artistice majore ale epocii, fapt care, pe termen lung, a făcut şi dificilă canonizarea sa literară.
Pe lângă cei patru „clasici" interbelici modernişti - Arghezi, Bacovia, Blaga şi Ion Barbu - şi pe lângă numeroşii reprezentanţi ai curentelor de avangardă, poezia noastră interbelică conţine şi acest „plan doi" de autori-unicat, unde ar intra Emil Botta, neoromanticul Al. Philippide sau, de ce nu, un scriitor cu o evoluţie imprevizibilă şi o receptare sincopată, ca Vasile Voiculescu. După război, activitatea literară a lui Emil Botta va lua o lungă pauză, poetul revenind de-abia în anii '70, când publică şi volumul inedit de versuri „Un dor fără saţiu" (1976).
Poezia sa este una „neagră" şi întunecată, cu accente expresioniste şi existenţialiste, îmbibată, în acelaşi timp, de mister şi de un retorism exacerbat, ipostază a ego-ului tulburat al autorului. Este acelaşi Emil Botta pe care-l putem vedea şi pe ecran, în ipostaza sa de actor, indiferent de rolul abordat, în mărturiile cinematografice care ne-au rămas.
Prozatorul Emil Botta este autorul unui singur volum, „Trântorul" (1938) - proză fantastică halucinatorie şi onirică la fel de inclasabilă. Scriitorul s-a născut la Adjud, în 1911 - fratele său, Dan Botta (1907-1958), este, la rândul său, un poet şi eseist important -, iar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. La Naţionalul bucureştean a jucat roluri de excepţie: Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din „Năpasta" etc.
„Cremă de mandarine Oriental..."
După război, Emil Botta s-a „refugiat" în această carieră teatrală şi cinematografică. Stranietatea sa îl făcea interpretul ideal pentru aristocraţi (de)căzuţi şi fanaţi, prinţi de tip viscontian - reprezentanţi ai claselor sociale care „pierduseră", în viziunea culturnicilor epocii.
Printre cele mai importante roluri ale sale se află: „Viaţa nu iartă", „Când primăvara e fierbinte", „S-a furat o bombă", „Faust XX", „Pădurea spânzuraţilor" (Cervenko, nefericit în luciditatea sa profetică), „Răscoala", „Dincolo de nisipuri". În „Dacii" şi „Columna" joacă marele preot al dacilor. Apogeul carierei sale în cinema este viscerala partitură din „Reconstituirea" lui Lucian Pintilie (a cumplit de lucidului profesor Paveliu). De neuitat va rămâne tulburătoarea sa replică: „Cremă de mandarine Oriental... Cremă de mandarine Oriental...".