Drama unui "anacronism ambulant"

Nu am fost singura care a scos o mica exclamatie de uimire cand a aparut in cadru Al Pacino. Un freamat scurt, a nedumerire, a uluire, desi, daca stai sa te intrebi, "la rece", nu stiu cu ce ne-ar mai

Nu am fost singura care a scos o mica exclamatie de uimire cand a aparut in cadru Al Pacino. Un freamat scurt, a nedumerire, a uluire, desi, daca stai sa te intrebi, "la rece", nu stiu cu ce ne-ar mai putea da peste cap, mai mult decat pana acum, acest actor care pare a fi fortat toate limitele. Si totusi, ne-a luat pe nepregatite. Cum spuneam, a trecut prin cadru, mai exact, se indrepta catre o usa: un barbat si mai scund decat il stim, acum adus usor de spate, intr-un fel straniu de a inainta, ca si cum s-ar fi grabit sa ajunga mai repede undeva, dar picioarele se dezlipeau greu de pamant, cu hainele atarnand ca o fleandura, cu ochii rataciti. Inca un erou crepuscular in filmografia lui Pacino. Ii joaca de mult, pentru ca, s-a spus, "nimeni, de la Montgomery Clift incoace, nu stie sa foloseasca, asemenea lui, acea privire de caine batut, credincios sau pierdut, ce arde de atata viata, de neliniste, de framantari". "Nas" satul de desertaciunea puterii, gangster invins, toti acesti eroi au fost, pana mai ieri, roluri de compozitie. Astazi, la 63 de ani, chipul lui, brazdat de varsta, poate duce, singur, toate infrangerile lumii. Carlito Brigante, gangsterul portorican eliberat din inchisoare, se trezea, dupa cativa ani, intr-o societate careia nu-i mai cunoaste "codurile". Un astfel de strain, un "anacronism ambulant" este si agentul de presa din "Cu cartile pe masa" (People I Know). A cunoscut toata floarea Hollywoodului, a lucrat pentru gloria multora (inclusiv pentru cel amintit mai sus, Montgomery Clift, autorii introducand aici un "clin d'oeil" pentru cinefili), dar vremurile s-au schimbat, altfel arata, dupa decenii, publicitatea. Starurile nu se mai inghesuie sa-l aiba in preajma, iar atunci cand va avea nevoie de o mare vedeta, pentru a-si duce pana la capat un proiect caritabil, va trebui sa se roage, sa se umileasca, sa ameninte etc. Pumnul de medicamente luate zilnic ii incetoseaza mintea, dar si fara ele, tot nu ar mai pricepe incalceala din jur, amestecul urat de business-show, de politica, cinism, negustorie, santaj, polite platite, crima. Toate acestea au fost lasate, aproape in exclusivitate, in seama actorului, pentru ca, altfel, scenariul lui Jon Robin Baitz este anemic si nici David Algrant - cineast sprijinit, la debut, de Martin Scorsese - nu l-a insanatosit. Cred ca singura grija a autorilor a fost sa-i ofere marelui actor schita catorva scene, in care sa se poata desfasura in voie, inclusiv una din acele faimoase "Pacino's blasts", "exploziile lui Pacino" - termen intrat in vocabularul profesionistilor -, cand interpretul, cu nervii intinsi la maximum, urca pe o nevazuta scara a emotiilor, precum un cantaret de opera care atinge o nota imposibila. Cine traieste astfel nu simte nici cand se arata moartea si poate cea mai bine gandita secventa a filmului este chiar ultima: lovit pe la spate, in timp ce-si cumpara ziarul, omul nu-si da seama de duritatea atacului. Are timp sa se duca acasa, sa se aseze in fotoliu, pentru lectura - este prima oara cand il vedem linistit - si doar sangele ce curge, intr-un tarziu, pe covor, spune totul: in fapt, se scursese ultima picatura de viata. Restul, adica o intreaga existenta, se irosise de mult, in zadarnicia alergaturii de fiecare zi. Cine nu-si baga bine in cap ideea hitchockiana ca, la urma urmei, "nu este decat un film" nu cred ca poate infrunta usor disperarea lui Pacino.