DOCUMENTAR Mondialul din Mexic ’70:  când Tricolorii au jucat „de maravilla“

Au trecut 50 de ani de când fotbaliştii noştri, îmbrăcaţi cu tricou galben, şort albastru şi jambiere roşii, au ţinut piept naţionalelor-campioane şi marilor vedete ale momentului pe Estadio Jalisco din Guadalajara. S-a jucat fotbalul bun, cu talent şi patos, fotbalul la care microbiştii de azi doar visează.

La Guadalajara, timpul se scurgea domol şi parcă nimic nu amintea de bătrânul continent european. Marile repere ale civilizaţiei universale erau reclamele mari la Coca-Cola şi Fanta. Căldura era infernală, iar orizontul fierbinte făcea din tribune o Fata Morgana. Pentru Naţionala României, Mexic ’70 a fost o oază în cei 32 de ani de deşert competiţional – încă un pas, fie el şchiopătat, al fotbalului românesc. Orişicât, erau vremuri bune şi asta era tot ce conta.

Înainte de primul fluier

Angelo Niculescu era antrenor din 1967 – raportându-ne la cum se schimbă astăzi antrenorii, putem spune că era acolo de-o viaţă. El a trecut România prin Preliminariile Campionatului Mondial (CM) începute în 1968, el avea drept de viaţă şi de moarte asupra primului 11. Reprezentativa noastră era tânără, cu tuleii abia mijiţi, dar cu dorinţa aprigă de a câştiga. S-a trecut Oceanul cu o Naţională care avea media de vârstă de 22-23 de ani, mezinul lotului fiind Liţă Dumitru (20 de ani). Aşadar, s-a mers cu vedete, dar au fost şi debutanţi. Jucătorii fuseseră convocaţi din toată ţara: de la UTA Arad, Dinamo Bacău, Steagul Roşu (Braşov), Farul Constanţa, Petrolul Ploieşti, FC Argeş, cu oprire în Capitală, la cei trei granzi – Steaua, Rapid şi Dinamo (care conducea clasamentul cu şase nume).

N-am venit să facem umbră pământului aici, la Guadalajara. Mai ales că aici nu poţi face umbră. Soarele curge de sus ca o căldare cu apă fiartă. Mircea Lucescu, căpitanul Naţionalei la CM din 1970

Peste toţi, căpitan era Mircea Lucescu. La 25 de ani era titular incontestabil al Naţionalei şi campion cu Dinamo Bucureşti. Poate că pe Estadio Jalisco nu a strălucit, dar „Il Luce“ a ţinut vestiarul treaz atunci când căldura de afară era amplificată de tensiunea evenimentului – mijlocaşul era liantul. Tot el a fost şi în spatele poveştii tricourilor bleu. În cel de-al treilea meci, cel cu Brazilia, ambele formaţii aveau echipament galben. Cum Federaţia nu a asigurat românilor un al doilea set de haine, Mircea Lucescu a luat problema în propriile mâini şi a cumpărat din banii lui tricourile bleu pe care românii le-au purtat împotriva viitoarei campioane mondiale.

„Când am jucat cu Brazilia, îmi amintesc că nu aveam echipament cine-ştie-ce. Aveam stema lipită pe tricou aşa, cu un bold şi exista riscul să cadă la o simplă atingere a mingii. Atunci Lucescu s-a dus şi a cumpărat cu banii lui nişte tricouri bleu, că Brazilia juca tot în galben. Mereu lua deciziile. Aşa a fost Mircea, căpitanul nostru“, povestea Rică Răducanu în documentarul „Il Luce“.

La finalul meciului, căpitanul a făcut schimb de tricouri chiar cu marele Pelé. Astăzi, tricoul cu găurele şi stema României comuniste se află în posesia FIFA, fiind expus cu diferite ocazii – recent a fost văzut într-un muzeu amenajat la Moscova pe durata Campionatului Mondial din Rusia, din 2018.

FOTO: Echipa naţională, fotografie realizată pe 14 mai, la două zile după sosirea în Mexic

Un grande mascalzone, cu o inimă de diletant

Naţionala ajunsese în Mexic cu două săptămâni înaintea primului meci. Românii s-au antrenat acasă la Chivas, una dintre cele mai vechi echipe de fotbal din America de Nord. Antrenat e mult spus; tricolorii încercau să înveţe să-şi dozeze cât mai bine energia, căci temperatura le tăia respiraţia.

În seara premergătoare primului meci, ai noştri se detaşau de emoţii, care cum putea. Mircea Lucescu rămăsese la hotel, unde oferise câteva interviuri. Ieşind să ia aer, însoţit de regretatul jurnalist Ioan Chirilă, „Il Luce“ avea să se îmbărbăteze singur: „N-am venit să facem umbră pământului aici, la Guadalajara. Mai ales că aici nu poţi face umbră. Soarele curge de sus ca o căldare cu apă fiartă“.

A doua zi, meci. Era 2 iunie 1970, Estadio Jalisco era aproape la capacitate maximă: din cele 54.000 de locuri, 50.560 erau ocupate. România juca împotriva campioanei mondiale en-titre, Anglia. Sir Alf Ramsey, selecţionerul Albionului, declara încrezător: „Echipa mea este astăzi mai bună decât aceea care a câştigat campionatul mondial în 1966. Am venit să ne confirmăm valoarea şi să câştigăm titlul pentru a doua oară“.

„Ru-ma-ni-a! Ru-ma-ni-a!“, strigau spectatorii mexicani. Din simpatie pentru noi, dar mai mult dintr-o veche pică ce le-o purtau englezilor. Arbitrul belgian fluieră începutul meciului şi cronometrul porneşte invers, timpul scurgându-se începând cu minutul 45 – ca într-o probă de rezistenţă, soarele fiind principalul torţionar.

Câteodată vrei să joci într-un fel, şi jocul merge altfel, de parcă ar râde de tine Liţă Dumitru, mijlocaş

Pulsul era crescut, nimeni nu risca. O primă fază vine din partea noastră: „Mopsul“ Dumitrache reuşeşte să treacă de Mullery şi Labone, centrează către Dembroschi, dar mingea iese în out. Cronicarii vremii spun că momentele de resemnare erau din ce în ce mai dese: englezii se afundau într-un joc mecanic, iar românii se mulţumeau că pot lupta de la egal la egal cu o campioană mondială. Vine pauza. Hărmălaie în jurul standurilor cu sucuri reci. Ziariştii revăd fazele. Îi revăd pe ai noştri depăşindu-i pe Moore şi Cooper. Ioan Chirilă povesteşte savuros intervenţia lui Ezzio di Cesari, ce peste două meciuri avea să fie o concluzie generală: „Frumos, nimic de zis, dar Dumitrache al vostru este un grande mascalzone. Şi ştii de ce? Joacă numai pentru el. Are o inimă de diletant. Iar pe diletant, după cum ştii, nu-l interesează decât plăcerea lui personală. Capisci?“.

Repriza a doua şi toţi aşteptau o surpriză. Ocazii de ambele părţi, parcă la pauză făcuseră toţi un duş rece. Cu 20 de minute înainte de fluierul final, portarul Adamache le oferă un cadou de trei puncte englezilor: mingea şutată cu spitzul de Geoff Hurst i se strecoară printre picioare. Şi normalul fotbalistic îşi intră în drepturi: unii atacă din răsputeri, iar alţii trag de timp. Românii obosesc, englezii ţin mingea la picior, cu pase la portar. Se fluieră de
final.

Se trag concluzii: Anglia a câştigat doar cu numele. La hotel, interviuri, comentarii, dezamăgire. Se urmăreşte reluarea meciului, se oftează regretele, se identifică vinovaţii. Se găsesc şi explicaţii. „Câteodată vrei să joci într-un fel, şi jocul merge altfel, de parcă ar râde de tine“, spune tânărul Liţă Dumitru.

Foto: România înfruntă campioana Anglia în primul meci al „grupei morţii”

„Aşa trăiesc oare oamenii?“

Trei zile de pauză între meciuri. Urma partida cu vicecampioana Cehoslovacia. Înainte de plecarea în Mexic, cronicile sportive de acasă scriau: „Împotriva Angliei şi a Braziliei avem dreptul la surpriză. Cehii, în schimb, nu ne oferă această iluzie“.

Băieţii se relaxează, se antrenează şi se bucură de fotbal. Gazetarii schimbă păreri şi asimilează prin scris toată atmosfera Mundial-ului. Robert Vergne, jurnalist „L’Equipe“, le dedică românilor un eseu intitulat după o piesă de-ale lui Yves Montand – „Aşa trăiesc oare oamenii?“. Era unul dintre nostalgicii de serviciu ai unei generaţii care credea că fotbalul trecut era mai bun. „Românii, în schimb, ţin casa deschisă şi primesc cu delicateţea unui amfitrion rafinat. Ei stau de vorbă pe peluza care înconjoară piscina, unde-şi fac exerciţiile de înviorare, dimineaţa. În momentul în care au formaţia, o comunică presei fără cea mai mică întârziere şi fără să facă un mister din asta. Într-o zi, cineva a plasat un poliţist la intrare. Şi românii l-au îndepărtat. Aşa trăiesc fotbaliştii români. E posibil ca ei să nu câştige Cupa Jules Rimet. Dar aceşti băieţi tineri vor fi beneficiat de trei săptămâni de libertate, în cadrul unei discipline liber consimţite. De altfel, nu-i un secret pentru nimeni, până la urmă vor fi eliminate şi multe din echipele care şi-au lustruit armele în spatele grilajelor aurite.“

6 iunie 1970. Acelaşi stadion, dar mai plin; aproape la capacitate maximă. Întreaga lume paria pe cehoslovaci, cu toate că Brazilia făcuse cu ei, în meciul de debut, un joga bonito de mai mare dragul: 4-1. Ei trebuiau să arate cine sunt. Şi au început în stil mare: după cinci minute de joc, mingea era în poarta lui Adamache. Bântuiţi de prognosticul lui Nicu Zambori, „niciun gol la Guadalajara“, ai noştri trăgeau la foc automat. Dembroschi, Nunweiller, Neagu, Dumitrache, toţi şi-au încercat norocul în „Valea Diavolului“. Nimic. Pauza a venit, şi pe tabelă, în dreptul României, scria tot 0.

S-a reînceput în forţă. Dinamici şi parcă puşi pe şotii ai noştri! – Ce le-o fi spus Angelo Niculescu în vestiar? Ratările şi paradele lui Vencel se succedau cu o repeziciune ameţitoare. Apoi, când mai erau 37 de minute până la final, Neagu intră în careu, îşi ţine parcă răsuflarea şi trage la colţul lung. 1-1! Era asalt la poarta cehoslovacă. Minutul 75, Zlocha îl blochează neregulamentar pe Neagu. Penalty!
Axioma spune aşa: pentru a beneficia de lovitura de la 11 metri este imperativ necesar să fii în atac, în plină acţiune. Acum, fotbaliştii se învaţă să fie cu un ochi la balon şi cu celălalt la punctul cu var, ca o trişare la adresa sportului în sine. Dumitrache preia responsabilitatea întregului meci în vârful ghetei. Şi marchează. Cele 13 minute rămase s-au scurs pe nesimţite, dar până la fluierul final tabela nu s-a mai schimbat. România bătuse vicecampioana.

Foto: Căpitanul Lucescu (dreapta) alături de Rică Răducanu, Cornel Dinu şi Florea Dumitrache sărbătoresc în stil mexican

Maravillosa Generaţie Mexic ’70

După beţia victoriei, tricolorii se pregăteau de întâlnirea cu „El Rey“ Pele. Angelo Niculescu declara scurt şi imperios: „Vrem să ne calificăm în sferturile de finală. Pentru asta am venit!“. 10 iunie, acelaşi stadion plin, doar tricourile fuseseră înlocuite cu cele bleu, cumpărate de căpitanul Lucescu. Ultimul fluier de start pentru România era dat de un arbitru austriac. Trecuse primul sfert de oră şi ai noştri păreau că nu pot face faţă jocului brazilian. Seleção aplica tactica epuizării adversarului ca în a doua repriză din meciul cu Anglia.

Giumbuşlucurile brazilienilor îi ameţiseră de tot pe români – Tastao mimează un şut, dar sare peste minge şi înscrie Pele. Frumos şi dureros. Trei minute mai târziu şi o centrare deviată de Jaizinho măreşte avantajul Braziliei. După cel de-al doilea gol, selecţionerul face o mişcare neaşteptată: îl bagă în poartă pe Răducanu. Românii prind suflu – nu mai aveau nimic de pierdut. Dumitrache sesizează o mică ezitare din partea brazilienilor şi profită – se strecoară şi înscrie. „Ru-ma-ni-a! Ru-ma-ni-a!“, se auzea din nou pe Jalisco. La finalul campionatului, revista „GOAL“ scria despre fotbalistul român: „În Mexic a marcat de două ori şi şi-a arătat abilităţile atât în aer, cât şi la firul ierbii. Europa de Est are puţini fotbalişti de atac ce posedă calităţile sale“.

Din momentul în care românii au fost obligaţi să atace, pentru că nu mai aveau altă soluţie dacă voiau să nu fie eliminaţi, am văzut o echipă de foarte bună valoare, cu jucători ce nu mai aveau nimic de învăţat de la nimeni. Jucătorii de spirit latin, ca ei, nu sunt făcuţi pentru jocul negativ. Cronica meciului din revista „France Football“

Se intră la vestiare cu 2-1. Naţionala făcea deja calcule (pare-se, deci, un obicei vechi al fotbaliştilor români să stea la mâna matematicii): şi o înfrângere îi avantaja, cu condiţia ca Cehoslovacia să bată Anglia. Întorşi din pauză, brazilienii şi-au continuat jocul. Şi a dat roade: în minutul 67, „El Rey“ face dubla. Nici iureşul românesc nu se lasă mai prejos. Tătaru porneşte în curse nebune, Sătmăreanu la fel. Felix abia poate apăra poarta. Toate fără rezultat până în minutul 84: Sătmăreanu centrează, iar Dembroschi, aproape una cu linia porţii, marchează cel de-al doilea gol. El, care dăduse golul calificării cu Grecia, dădea şi ultimul gol al României în „el grupo de la muerte“. Cerc închis.

48 de ore mai târziu, românii plecau acasă. Nu duceau cu ei râvnitul trofeu Jules Rimet, care imediat după Copa del Mondo a fost înlocuit cu actuala cupă. Revista „France Football“ scria: „Am avut proba evidentă a posibilităţilor românilor în timpul partidei cu Cehoslovacia şi mai ales de-a lungul celor 90 de minute jucate în compania Braziliei. Din momentul în care românii au fost obligaţi să atace, pentru că nu mai aveau altă soluţie dacă voiau să nu fie eliminaţi, am văzut o echipă de foarte bună valoare, cu jucători ce nu mai aveau nimic de învăţat de la nimeni. Jucătorii de spirit latin, ca ei, nu sunt făcuţi pentru jocul negativ“. Antrenorul brazilian Mário Zagallo spunea despre români că „jugaran de maravilla“ (n.r. – „au jucat minunat“). Pentru români, Generaţia Mexic ’70 a fost, într-adevăr, maravillosa.

Tricolorii care au jucat în ’70 

• Rică Răducanu (Rapid).
• Lajos Sătmăreanu (Steaua).
• Nicolae Lupescu (Rapid).
• Mihai Mocanu (Petrolul).
• Cornel Dinu (Dinamo).
• Dan Coe (Rapid).
• Emerich Dembroschi (Dinamo Bacău).
• Nicolae Dobrin (FC Argeş).
• Florea Dumitrache (Dinamo).
• Radu Nunweiller (Dinamo).
• Mircea Lucescu (Dinamo).
• Mihai Ivăncescu (Steagul Roşu).
• Augustin Deleanu (Dinamo).
• Vasile Gergely (Dinamo).
• Ion Dumitru (Rapid).
• Alexandru Neagu (Rapid).
• Gheorghe Tătaru (Steaua).
• Marin Tufan (Farul).
• Flavius Domide (UTA).
• Nicolae Pescaru (Steagul Roşu).
• Stere Adamache (Steagul Roşu).
• Gheorghe Gornea (UTA).

Orgoliul exagerat se plăteşte scump, pe tuşă

Ultima participare a României la un turneu final înainte de Mexic ’70 a fost în 1938, în Franţa. Era cea de-a treia ediţie a Campionatului Mondial, iar geopolitica se implica chiar şi pe tabelă: din cele 16 calificate rămâneau doar 15, căci Austria intra sub semnul svasticii. Zarurile optimilor au plasat România împotriva Cubei, iar specialiştii considerau tricolorii favoriţii întâlnirii. Ai noştri i-au desconsiderat pe sud-americani şi au făcut vâlvă doar prin presă, nu şi pe teren. „Berea franceză e mai slabă decât apa din România, aşa că e logic să consumăm, aici, doar bere!“, spunea fundaşul Vasile Chiroiu.

La Toulouse, în faţa a peste 7.000 de spectatori, cele două reprezentative au terminat, după prelungiri, cu scorul de 3-3. Nici aşa românii nu s-au simţit traşi de urechi. În cea de-a doua manşă, la fel de arogantă, Naţionala României a pierdut cu 2-1. Ştefan Dobay, poreclit „Calul“ şi marcator în ambele partide, îşi făcea mea culpa ani mai târziu: „Noi de la început am intrat pe teren îngâmfaţi. În momentul în care i-am văzut pe cubanezi îmbrăcaţi lejer, în bluze de vară şi cu sandale uşoare, dintr-o împletitură subţire, şi fără ciorapi, i-am asemuit mai mult cu un grup de studenţi sau de copii mai mărişori care venea de la joacă şi se ducea la gârlă. După părerea mea, în acest moment am pierdut jocul, cubanezii speculând punctul nostru cel mai slab: orgoliul exagerat“.

După această lecţie, România avea să stea în spatele Cortinei de Fier 32 de ani, tânjind după o calificare la un campionat mondial.

„Ce mult aş fi vrut să nu fi venit aici!“

Niciun mare eveniment fără un mare scandal. În ceea ce priveşte reprezentativa României, mărul discordiei a fost lăsarea pe bară a lui Nicolae Dobrin. „Ce-ar fi fost dacă ar fi jucat Dobrin?“, aceasta e întrebarea. După cum spunea şi jurnalistul italian Ezzio di Cesari: „Fotbalul fără «a fost, ba n-a fost, a fost, ba n-a fost» ar fi ca o pizza napoletană fără bere“.

Aşadar, Naţionala ajungea în Mexic cu o echipă echilibrată, din care nu lipseau vedetele campionatului. Angelo Niculescu, selecţionerul de atunci, despre care fostul preşedinte al FIFA a spus că este „inventatorul stilului de joc tiki-taka“, a pus pe hârtie primul 11 în faţa căruia mulţi au ridicat o sprânceană.

Dobrin (foto dreapta) era vedeta celor de la FC Argeş şi marcator al unuia dintre cele mai importante goluri pentru calificarea României la Campionatul Mondial din Mexic. Şi tot el avea să urmărească meciurile Naţionalei din tribună. Era prima competiţie mondială televizată color – şi românii nu aveau ocazia să vadă celebrii ochi albaştri ai Prinţului din Trivale.

„Ăsta sunt. Nici mai bun, nici mai rău“

Gurile rele spun că piteşteanul nu ar fi fost pe placul celor mulţi, dinamoviştii. Alţii, chiar colegi de echipă, mărturisesc că fotbalistul nu a putut face faţă temperaturii din Mexic. La urma urmei, doar explicaţiile şi trăirile protagoniştilor contează. 

În cartea „Mexic ’70. Jurnal sentimental“, gazetarul Ioan Chirilă reda mărturisirea amară pe care i-a făcut-o Nicolae Dobrin sub soarele arzător din Mexic: „Ieşim puţin la aer. Ce-a fost asta? Balustrada de aluminiu a terasei frige. Pe trotuarul de vizavi, la umbră, se plimbă, cu paşi leneşi, Dobrin. Mă vede. Îmi zâmbeşte dând din cap a neputinţă. Se apropie. «Ce mult aş fi vrut să nu fi venit aici! Şi, de fapt, nici nu ştiu de ce am fost adus. Ăsta sunt. Nici mai bun, nici mai rău. Se ştia că va fi cald. Se ştia că nu alerg ca Pârcălab. Se ştia, într-un cuvânt, ce pot face. De ce a trebuit să vin aici? Ştiu că nu poţi juca oricând, dar cred că aş fi avut dreptul să fiu măcar rezervă, ca şi Dan Coe. Măcar pentru cele câteva lucruri bune pe care le-am făcut. Măcar pentru golul acela din meciul cu Portugalia, care ne-a adus pe toţi aici. Măcar pentru meciul cu Grecia, când am jucat cu toate că în unele minute simţeam că mi-ar trebui două cârje... Acum mi-e dor de casă. Aş pleca astăzi. Aş lua maşina asta, singur, şi aş goni spre aeroport. Mai mult de casa-casă, mi-e dor de Piteşti. De oamenii din tribună. Sunt sigur că ei ar fi vrut să mă vadă pe teren mâine, în jocul cu Anglia. Şi că tot ei o să mă facă să nu-mi pierd curajul. Acum însă am un gând de care mi-e şi puţin frică: nu mai vreau să joc în echipa naţională». Dramele fotbalului“. „Gâscanul“ avea să se retragă zece ani mai târziu.

Se ştia că va fi cald. Se ştia că nu alerg ca Pârcălab. Se ştia, într-un cuvânt, ce pot face. De ce a trebuit să vin aici? Ştiu că nu poţi juca oricând, dar cred că aş fi avut dreptul să fiu măcar rezervă, ca şi Dan Coe. Dobrin, citat în „Mexic ’70. Jurnal sentimental“, de Ioan Chirilă 

După ce tricolorii s-au întors din Mexic şi s-au mai răcorit, Nicolae Dobrin a acordat un interviu pentru revista „Sport“ în care şi-a spus regretele, dar şi viziunea. „De ce n-am jucat în Mexic? Foarte simplu: fiindcă n-a vrut ’nea Angelo. Eram în formă şi aveam poftă de joc nemaipomenită. Sunt foarte amărât. De altfel, sunt hotărât să nu mă mai prezint la convocările lotului naţional. Prea mi s-a făcut o mare nedreptate. Să ştiţi că nu e deloc uşor să pleci din ţară titular în echipă, iar la Guadalajara să vezi meciurile din tribună, cu bilet de intrare… Da, aşa este cum vă spun. Am văzut meciurile echipei României intrând pe stadion cu bilet! Echipa n-a mers rău, a jucat bine, dar a avut şi lipsuri. În privinţa performanţei – deşi ne satisface, judecând gândurile cu care am plecat în Mexic –, cred că se putea obţine mai mult. Cu oarecare şansă, jucând cu mai mult curaj.“

„Să ştii că nu s-a născut încă fotbalistul cu umbrelă“

Cât despre justificarea selecţionerului Angelo Niculescu (foto sus), aceasta a fost mereu scurtă şi la obiect: neadaptarea la temperatură. O motivare ceva mai elaborată şi îmbrăcată într-o părere de rău a venit mult mai târziu, într-un interviu din 2011 acordat revistei „Historia“. „Pentru mine, participarea la Mexico ’70 a fost împlinirea unui vis. După mine, Gicu (n.r. – Nicolae Dobrin) a fost mai mare decât Hagi, pentru că ştia să dea culoare fotbalului, era un artist care îmbina plăcutul cu utilul. Totuşi, acelaşi Dobrin mi-a creat mari neplăceri în Mexic. Cerea mereu un tratament special. Să facă ce făcea şi la club, adică doar ce voia el. Or, la Naţională nu se putea asta. Era comod şi nu depunea efort decât dacă avea chef. Altfel, era băiat de treabă. Dobrin a venit în Mexic ca să se distreze şi să se simtă bine. Pleca noaptea din cantonament împreună cu Rică Răducanu şi veneau dimineaţa. Odată i-am aşteptat în paturile lor, eu şi secundul, ca să nu ne mai poată minţi. Şeful delegaţiei a vrut să-i trimitem acasă, dar m-am opus, pentru că ne făceam de râs. Dobrin se uita mereu la englezi. Ăia mai beau câte o bere, mai stăteau la o terasă, dar erau campioni mondiali. Noi ce eram? Nişte anonimi. La ultimul meci de pregătire, s-a tras undeva în stânga, la umbra tribunei, şi nu se mişca de acolo. I-am zis: «Gicule, ce faci?» «’Nea Angelo, eu nu pot. Nu vezi ce soare e?» «Gicule, tu ai zis că nu poţi. Să ştii că nu s-a născut încă fotbalistul cu umbrelă.» Şi atunci, eu de ce să joc cu Dobrin? Ca să-i fac lui un hatâr şi să mă compromit eu? Oricum, la vremea aceea nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ani de zile s-a ridicat problema: de ce n-a jucat Dobrin în Mexic? Acum aţi aflat de ce nu a jucat“.

Dobrin se uita mereu la englezi. Ăia mai beau câte o bere, mai stăteau la o terasă, dar erau campioni mondiali. Noi ce eram? Nişte anonimi. Angelo Niculescu, pentru „Historia“, în 2011

Căpitanul Albionului, acuzat de furt

Înainte de debutul Campionatului Mondial, reprezentativa Angliei a programat două partide amicale în America de Sud. Şi contrar aşteptărilor, nu un scor-surpriză sau o prestaţie remarcabilă aveau să ţină prima pagină a ziarelor, ci faptul că Bobby Moore, căpitanul Angliei, a fost reţinut pentru suspiciune de furt. Aflat la cumpărături de cadouri, fotbalistul a intrat în magazinului „Fuego Verde“ din Bogota. La ieşire, alarmele au început să sune, iar o vânzătoare l-a indicat gardienilor. A fost acuzat de sustragerea unei brăţări încrustate cu smaralde, însă bijuteria n-a fost găsită asupra lui. Cu toate astea, Moore a fost acuzat, însă i s-au acordat circumstanţe speciale şi a fost reţinut în camera de hotel şi nu într-o închisoare columbiană. Avea să fie eliberat patru zile mai târziu, doar la intervenţia prim-ministrului britanic Harold Wilson. Abia în 1973 i s-a consemnat nevinovăţia şi dosarul a fost închis. Mulţi spun că această poveste a fost un complot pentru a afecta perioada de pregătire a englezilor, dar şi pentru a-i crea un disconfort intern echipei.