Despre sarmale, porci şi parveniţi, în noua carte a lui Vintilă Mihăilescu
0Noul volum al sociologului şi antropologului Vintilă Mihăilescu, „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică“, apărut la Editura Polirom, va fi prilej de dezbatere mâine-seară, de la 18.00, la Clubul Ţăranului din Bucureşti. Alături de autor vor vorbi Bogdan Ghiu, Bogdan Murgescu şi Dumitru Sandu, iar discuţia va fi moderată de Şerban Anghelescu.
În noua sa carte, sociologul analizează, cu umor, dar şi cu profunzime, subiecte precum sarmalele şi porcul de Crăciun, câinii comunitari, „noul val“ de preparate şi târguri tradiţionale, manelele, înmormântările, recordurile Guinness ale românilor, comportamentul lor în trafic sau reformarea învăţământului. Acestea devin pretexte ale unor pagini în care observaţia lucidă şi ironia dulce-amară se îmbină în mod fericit cu sociologia şi cu antropologia culturală.
Volumul se compune din articole ale lui Vintilă Mihăilescu publicate în revista „Dilema Veche“ între anii 2006-2012.
Într-un material despre sarmale, din cele multe pe care le-a scris de-a lungul timpului pentru „Dilema“, sociologul aminteşte: „De cîte ori se apropie sărbătorile de iarnă, mă cuprinde un soi de pathos sarmalic. Începe (iar...) să miroasă a sarmale peste Munţii Carpaţi, vorba poetului, şi această boare simbolică îmi pătrunde în suflet şi simţiri“.
Tot din noua carte a sociologului redăm un fragment despre cum se văd românii pe ei înşişi: „În topul imaginii de sine a fiecărui român se află, în mod foarte interesant, «comportamentul civilizat» – revendicat în şi mai mare măsură de tinerii între 20 şi 30 de ani. Sacrosancta ospitalitate românească retrogradează pe locul nouă în topul trăsăturilor definitorii, iar bine-cunoscuta hărnicie a neamului nostru nu mai este revendicată aproape de nimeni. Am devenit, între timp, o societate de indivizi civilizaţi. Statistic vorbind, fiecare dintre noi pare să se considere o persoană definită în primul rînd de «un comportament civilizat». Nenorocirea noastră este însă că fiecare astfel de individ civilizat este înconjurat de toţi ceilalţi români care, ei, nu sînt deloc civilizaţi – această trăsătură fiind aproape pe ultimul loc în portretul schiţat de fiecare român celorlalţi români. Trăim, carevasăzică, într-un teribil mal de civilisation...“
Vintilă Mihăilescu vorbeşte, în aceeaşi notă ludică, despre parveniţi: „Cea mai vizibilă a fost, evident, categoria (alt franţuzism!) de nouveaux riches, a «burghezilor gentilomi», a celor «cu bani, dar fără cultură». Poveste veche şi mereu surprinzătoare. De la «cocalari» la «baroni» şi «moguli», ea a împînzit ţara şi a populat imaginarul colectiv. Unii dintre ei au început să-şi facă însă temele culturii de firmă şi au dispărut în spatele geamurilor fumurii ale multinaţionalelor. Mult mai puţin evident a fost cazul «oamenilor de cultură», posesori ai unui solid savoir-vivre, dar nu şi al unui savoir-faire potrivit poziţiei sociale în care i-a plasat concursul de împrejurări din 1996. Cei 15.000 de specialişti care trebuiau să schimbe definitiv faţa «parvenitismului» s-au dovedit a fi, în cel mai bun caz, oameni subţiri, dar lipsiţi de »modul de utilizare» a puterii pe care îşi doriseră şi se considerau îndreptăţiţi să o gestioneze. Aceştia au devenit astfel «parveniţii» bine-crescuţi ai celei mai mari ratări naţionale din ultimii douăzeci de ani. De atunci, parvenitismul cu bani, dar fără cultură n-a mai putut fi stăvilit.“
Tot în „Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică“, Mihăilescu descrie fenomenul ruperii legăturilor cu ordinea naturală a lucrurilor: „Orice copil de la ţară era martorul naşterii şi morţii fireşti, era familiarizat cu sexul şi cu sîngele. Dispărute din universul copilăriei, acestea au devenit fantasme urbane: aflăm despre sex din Playboy, iar despre moarte din ştirile prime time. Am pierdut contactul cu animalele reale, fie ele sălbatice sau domestice – constată Francis Wolff. În locul lor, societăţile noastre post-domestice au făcut din animale fie o victimă, fie un fetiş. O victimă a bestiei umane, care le măcelăreşte, sau un fetiş al oamenilor cu suflet bun, care le îngrijesc. (...) Am pierdut – fizic şi psihic – natura pentru a o supune, acum o recuperăm moral şi homeopatic pentru a ne linişti conştiinţa: salvaţi animalele, replantaţi copacii, condamnaţi omul ! Culmea ipocriziei este atunci cînd «omul» este taman ţăranul, omul societăţii domestice, care totdeauna a convieţuit după rînduială cu animalele şi pădurile, iar salvatorul este activistul citadin înstrăinat de ordinea naturii.“
Vintilă Mihăilescu este sociolog, antropolog şi profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). Din 2005 pînă în 2010 a fost directorul general al Muzeului Ţăranului Român. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Din 1998 este colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde deţine rubrica „Socio-hai-hui”.