Vintilă Mihăilescu: „Nu mai există ţăran român“

Vintilă Mihăilescu FOTO Eduard Enea

Antropologul Vintilă Mihăilescu explică cum a murit ţăranul român şi cum s-a născut prăpăstia dintre sate şi sate, mult mai adâncă decât cea dintre sate şi oraşe.

Forţat de comunism să devină muncitor-gospodar, împins de tranziţia postcomunistă să migreze şi scos definitiv din tiparul culturii ţărăneşti, ţăranul român a aşteptat integrarea în Uniunea Europeană cu mari speranţe, însă total nepregătit. Noua ordine, ca şi cele de dinainte, nu a venit cu o strategie agricolă eficientă, astfel că, deşi reîmproprietărit, omul de la ţară trăieşte drama de a nu-şi putea lucra pământul. Sau de a nu vrea.

Anii de comunism au modificat puternic clivajul rural/urban din România, impingând ruralul către urban, prin industrializarea forţată. Ca un revers, primul de deceniu de după 1989, a făcut opusul. Antropologul Vintilă Mihăilescu explică, în seria publicistică realizată de Adevărul şi platforma media “România de la zero”, cum a murit ţăranul român şi cum s-a născut prăpăstia dintre sate şi oraşe. Plus ce şanse europene au ţăranii şi cum s-a modificat fundamental spiritul de comunitate.   

Cum a modificat comunismul clivajul urban-rural?

Trebuie pornit de la ce a preluat comunismul, iar din acest punct de vedere lucrurile sunt destul de clare: a preluat o societatea rurală, cea mai largă din Europa şi care a rămas până astăzi cea mai mare societate agricolă şi rurală din Europa. Ce a făcut? A făcut ceea ce impunea modelul sovietic: cooperativizarea. Dar a mai făcut şi ceea ce impunea crearea omului nou: proletarizarea. Practic ţăranii nu mai au proprietatea terenului şi sunt împinşi spre industrie. Şi există şi o cerere mare a industriei prin industrializare. Apoi, a existat o migraţie masivă dinspre sat spre oraş.

Dar ce s-a întâmplat în profunzime?

În profunzime, însă, s-au petrecut alte două lucruri paradoxale. Nu a avut loc o reală proletizare a societăţii pentru că majoritatea oamenilor au rămas legaţi de gospodărie,iar majoritatea acestor muncitori nu au dorit să fie buni muncitori. Foarte mulţi muncitori preferau să aibă o slujbă mai prost plătită, dar cu mai multă libertate de mişcare. Asta le asigura cartea de muncă şi lichidităţile şi dacă nu era muncă de maximă responsabilitate, aveau mai mult timp liber pentru munca în gospodărie de unde veneau supravieţuirea şi alimentarea neamului. Pe scurt, comunismul a creat nu un muncitor, ci un muncitor gospodar, care este altceva. Pe de altă parte, în mod paradoxal, comunismul nu a reuşit să distrugă satul şi gospodăria sătească, ci, în final, a întărit-o. Concluzia este că nu a creat nici proletarul şi nu a destrămat nici ţăranul, ci a făcut un fel de struţo-cămilă, acest muncitor gospodar, forţat să migreze după căderea comunismului. Îl găsim necalificat pe şantierele de construcţii, unde este omul bun la toate, util, descurcăreţ, dar care nu este la nivelul instalatorului polonez. Metafora instalatorului polonez vorbeşte despre o pricepere, e o garanţie că acel om ştie să repare instalaţii. Niciodată nu o să avem o asemenea metaforă despre muncitorul român. Pe de altă parte, muncitorul român face acel gen de muncă de meşteşugăreală, de depanator universal, care nu este o calificare, este un produs al comunismului. În final, comunismul a redus clivajul sat-oraş, dar mai ales printr-o ruralizare a marilor oraşe şi o „domesticire a industriei”, cum spune un antropolog american.

Ce a urmat în anii 90?

Lucrurile s-au răsturnat pentru că, dintr-un exces de industrializare comunistă, s-a trecut foarte repede într-un exces de dezindustrializare postcomunistă, din motive atât interne, cât şi externe. Dezindustrializarea masivă de la oraş a împins rapid populaţia numeroasă de la oraşe către sate; în aceeaşi măsură în care timp de 40 de ani a adunat-o comunismul, în 4 ani a spart-o postcomunismul. În 1996 asistăm la prima inversare a fluxului de migraţie din istoria României: se întorc foarte mulţi la sate, nu mai pleacă la oraşe, se creează un dezechilibru. Ce se întâmplă la sate, moralmente e ok, reîmproprietărim ţăranii. Ei îşi reprimesc pământul în anumite limite, doar că – şi aici este o tradiţie istorică păcătoasă în România – toate reformele funciare la noi au fost agrare şi nu agricole, adică centrate pe proprietate, nu pe productivitate. Altfel spus, ţi-am dat pământ, te priveşte ce faci cu el. Asta în condiţiile în care ai privatizat toată logistica agricolă, iar preţurile au crescut. Iar cel care trebuie să transforme pământul este redus la mijloacele de producţie din secolul al XIX-lea, motiv pentru care încă vedem imagini cu ţăranii care ară cu plugul. Din acest punct de vedere, România nu a avut şi încă nu are un model agricol, nu are adevărate politici agricole, ci are politici agricole contextuale, care se schimbă de la un guvern la altul. Pe de altă parte, satul este invadat de cei care au plecat din oraşe, noile generaţii rămân acolo, iar mijloacele de supravieţuire sunt cvasinule. E un ca un cazan care tot fierbe, fierbe, până când dă pe dinafară. Şi aşa apare migraţia masivă, altă soluţie nu este. Este soluţia raţională, în care populaţia rurală nemaiavând din ce să trăiască, a plecat în străinătate. Ceea ce nu asigură un mod de muncă stabil, mai ales că accesul la piaţa muncii este unul sezonier  şi la negru.

Şi totuşi pierdem o forţă de muncă importantă. Cum afectează asta economia unei ţări în criză?

În multe feluri şi în rău, dar şi în bine. Majoritatea banilor proveniţi din această muncă se întorc în ţară şi intră în circuitul consumului. Şi aici a fost şi o politică a struţului, pentru că neavând nicio strategie privind ruralul – populaţia rurală fiind jumătate din cea a ţării, sau chiar mai mult pentru că mai multe sate au fost declarate oraşe – şi tensiunile acumulându-se în lumea rurală, pentru orice guvern migraţia  a fost o mană cerească. Nu mai fac scandal, ai pace socială la sat. Nu îţi încarcă bugetele de şomaj, mai mult, aduc bani în ţară. Pe termen scurt, toată lumea e mulţumită, dar pe termen lung asta se va întoarce împotriva noastră, pentru că investiţiile pe care le fac ei sunt în consum. Cam 90% din ce câştigă se duce pe casă şi tot ce înseamnă întreţinerea casei, iar asta este o investiţie simbolică. Deci pierdem o forţă de muncă, nu o calificăm pe cea care rămâne, banii intră în circuitul de consum, iar beneficiarii sunt firmele mari, deci banii ies din ţară. Practic nu ne ajută cu nimic, doar cu o linişte de moment.

Deteriorează şi tradiţia rurală. Vedem ce case îşi fac cei care sunt plecaţi la muncă în străinătate.

Şi de ce nu? Aici este o uşoară ipocrizie urbană. Adică ţăranul reprezintă România şi trebuie să trăiască ca în secolul XIX pentru ca noi, din când în când, să ne bucurăm de un peisaj idilic, frumos. Cu ce drept cerem ţăranului să trăiască ca în secolul XIX? Or, ce s-a întâmplat este refuzul ţăranului de a mai fi modernizat de alţii. Acum are banii lui şi face ce doreşte. Aceste case trebuie văzute în registrul simbolic. Majoritatea sunt kitsch şi nefuncţionale, dar sunt modul ţăranului de a spune că din acest moment sunt stăpânul vieţii mele. Mi-aţi distrus viaţa timp de două secole, m-aţi modernizat şi m-aţi lăsat în fundul gol. Din acest punct de vedere casele făloase cum li se spune sunt un simptom foarte interesant pentru că marchează de data aceasta nu depărtarea oraşului de sat, ci emanciparea ţăranului care spune că se depărtează şi că face cum vrea el pentru că are bani. Sigur, poate părea iraţional, pentru că cu acei bani, în termeni economici, poate să facă mult mai mult, dar din punct de vedere sufletesc, asta îşi doreşte. Este un simbol de reuşită socială, pe care nu au cum să îl obţină în Occident, unde nu au cum să obţină aşa ceva, pot obţine nişte bani, dar nu recunoaştere. Recunoaşterea de care tot omul are nevoie o obţii tot în sat, după criteriile satului unde te uiţi la casa omului şi vezi cu cine ai de-a face. Simbolic, desigur, dar viaţa e mai mult simbolică decât materială.

Totuşi, acest interes ridicat pentru propria locuinţă contrastează cu dezinteresul pentru spaţiul public, cum ar fi drumul din faţa casei. Cum se explică asta?

În comunism s-a destrămat solidaritatea de comunitate, de sat şi s-au creat solidarităţi de interese, de neam. Eu folosesc termenul de gospodărie difuză, adică în jurul unei gospodării se crea o întreagă reţea, cei de la oraş aduceau cafeaua, cei de la ţară dădeau la schimb puiul. Există un fel de solidaritate funcţională, legată de anumite interese, dar comunitatea se sparge. Şi o dată cu ea interesul pentru ceea ce am putea numi spaţiu public. Complementar, comunismul a etatizat practic integral spaţiul public; post-comunismul s-a retras din spaţiul public şi l-a privatizat; individul a rămas în spaţiul privat, cu interesele lui personale.

Spiritul de comunitate?

A dispărut de mult.

Care este momentul care marchează degradarea lui până la dispariţie?

Începe întotdeauna cu modernizarea.  La noi, înainte de război se pot vedea semne care indică diminuarea acestei solidarităţi, dar degradarea ei începe masiv o dată cu colectivizarea. Pentru că această solidaritate era legată şi de nevoia de ajutor în muncile agricole. În condiţiile în care nu mai aveau pământ, la ce să se ajute reciproc? Destrămarea solidarităţii se vede cel mai bine la evenimentul care obişnuia să adune tot satul: nunta. Darul de nuntă era de fapt o formă de ajutor reciproc. Practic, comunitatea acorda tinerilor un fel de egalitate a şanselor: te ajutăm să ai o gospodărie minimală, la care contribuia tot satul. Câteva săptămâni, cu ocazia căsătoriei, funcţiona această solidaritate interesată a întregului sat. Deja din anii 50-60 încep să apară caietele de nuntă în care îţi notezi ca să ştii cât ai dat şi cât să ceri. Pe de altă parte, listele de invitaţi, un alt aspect care vine tot pe fondul disoluţiei solidarităţii. Listele de invitaţi înseamnă că faci o anumită selecţie: astfel solidarităţile se destramă şi se creează alt gen de reţele care nu mai sunt de solidaritate, ci de interes.

Un început de fenomen în ultimii ani este apariţia străinilor care cumpără pământ la ţară. Cum modifică asta ruralul?

Este firesc ca ţăranii să vândă pământul. Faptul că undeva în Europa apare pământ aproape pe gratis, este o investiţie blind. Plus că aici vin ajutoare europene. Pentru o mare categorie a străinilor care au cumpărat pământ, asta este o speculaţie funciară, cum este cea pe bursă. Este o oportunitate de piaţă, ofertă mare, cerere mică, deci go for it. După care, în nişte valuri succesive, au început să apară şi întreprinzătorii reali, care ştiu ce înseamnă munca pământului, care ştiu şi vor să investească şi au şi resursele necesare să o facă. Care au acces la piaţă şi care ştiu mecanismele pieţei. De unde era să ştie ţăranul român mecanismele pieţei? A treia categorie, care este poate cea mai recentă, este a micilor întreprinzători care merg pe varianta eco. Potenţialul de producţie eco al României rămâne cel mai mare din Europa şi nişa asta nu va concura niciodată producţia agroindustrială, dar se poate trăi bine, pentru că preţurile sunt destul de mari şi dacă ai ambiţia de a construi o fermă şi un sistem de ferme din care să trăieşti decent şi cu plăcere, de ce nu. Mulţi astfel de întreprinzători sunt englezi, veniţi pe urmele Prinţului Charles. Apoi au apărut şi francezi şi olandezi... În jurul acestora se dezvoltă o dorinţă de prozelitism, de a-i ajuta şi pe ceilalţi să descopere frumuseţea şi valoarea pământului  şi aşa au apărut, din populaţia locală, prozeliţii. Aici din nou se vede lipsa unei viziuni agricole, ceea ce ar fi fost treaba statului.

De ce lipsesc politicile agricole?

Am fost tentat, ca mai tot intelectualul, să caut explicaţii profunde, să văd dacă nu e vreo teorie a conspiraţiei pe undeva. Dar până la urmă m-am lovit de ceea ce se cheamă prostie. Dublată de lipsa de cunoaştere.

De unde vine prostia asta?

În afară de Cioloş nu am prea avut un ministru al Agriculturii care să ştie despre ce e vorba şi, mai ales, care să gândească şi pe termen mediu şi lung.  Şi mai mult, e vorba şi de aparatul din teritoriu, moştenit din vremea comunismului. În momentul în care politizezi cultura de grâu avem o problemă, grâul nu creşte la ordin politic, ci creşte în legea lui.

Că tot aţi pomenit de politic, de multe ori am citit că oamenii din mediu rural sunt o masă electorală manevrabilă. E adevărat?

În majoritatea satelor, alegerile locale sunt personalizate şi nu politizate. E aleasă o persoană pe care  oamenii o resimt ca gospodar, chiar dacă s-a mutat de la un partid la altul. Oamenii aleg după criteriile săteşti, pe de o parte. Pe de altă parte, însă, lucrurile evoluează şi pentru că tinerii pleacă în străinătate şi îşi deschid criteriile, valorile şi aşa mai departe şi încep să miroasă cu ce se mănâncă această democraţie, încep să aibă altă viziune şi alte pretenţii. Această masă începe să aibă deja o influenţă crescândă în sat, devine o masă care este doar parţial manipulabilă de liderii locali – iar aici un partid puternic este cel care are reprezentare bună în teritoriu.

PSD-ul a avut oameni buni în teritoriu în ultimii ani.

Şi PDL-ul a învăţat acest lucru. De fapt s-au despărţit din acelaşi trunchi, aşa că...Singurii care nu au înţeles sau nu au fost în stare să o facă sunt liberalii. Dar şi PSD-ul şi PDL-ul au ştiut foarte bine că cine neglijează ruralul pierde alegerile.

A fost ţăranul român pregătit pentru aderarea la UE?

Categoric nu.

Avea aşteptări?

UE însemna migraţie, însemna mobilitate, dintr-un motiv foarte simplu: oricum începuseră să plece. Din acest punct de vedere, România s-a integrat pe piaţa mondială mult înaintea integrării oficiale în Europa, s-a integrat prin ţărani şi nu prin intelectuali. Există clar o anumită flexibilitate în rândul românilor, cu partea bună şi partea rea. Partea rea este că flexibilitatea devine versatilitate, adică nu te poţi baza pe ei. Partea bună este că în momentul în care se schimbă radical condiţiile, nu rămâne cu gura căscată, pentru că nu a avut create nişte aşteptări pe termen lung. El rămâne mereu în joc şi îşi schimbă strategia după cum e nevoie.

Mă întorc puţin la perioada interbelică, atunci când se conturase o elită a României, dar la polul opus exista o clasă rurală foarte săracă. Mai este valabilă această discrepanţă?

Această diferenţă a fost mult redusă în timpul comunismului, căci ea era uriaşă, prin învăţământul de masă şi mobilitatea socială şi geografică. Handicapul din acest punct de vedere a fost enorm. Comunismul a avut un rol modernizator din acest punct de vedere. Cu ce preţ, asta este altă poveste. Această prăpastie către oraş a fost redusă. În mod paradoxal, această distanţă se reaccentuează selectiv în perioada post comunistă, în măsura în care accesul la educaţie al celor de la sate scade, calitatea învăţământului scade. Se creează nu numai o diferenţiere între sat şi oraş, ci una şi mai accentuată între sate şi sate. Eu circul foarte mult prin ţară şi se poate face o cartografiere a ruralului, după accesul la infrastructură. În perioada comunistă transportul era al statului, obligatoriu şi în cel mai îndepărtat sat ajungea un autobuz. Privatizând serviciile de transport, firmele private nu mai merg în sate unde îşi rup maşina şi sunt şi călători foarte puţini. Acest element face toată diferenţa. În momentul în care nu mai ai acces la infrastructură, accesul la şcoală e limitat – mulţi profesori fac naveta din oraş – şcoala decade, părinţii îşi trimit copiii, kilometri, la altă şcoală. Atunci şcoala se desfiinţează, pentru că nu mai are copii. Cu serviciile de sănătate se petrece acelaşi lucru. Asta duce la o depopulare a satelor, din care familiile tinere pleacă. În acest sens se poate face o cartografiere foarte brutală a gradului de sărăcie şi de izolare. Dacă mergi de-a lungul unei şosele mari sunt sate înfloritoare, dar când te abaţi pe drumuri secundare, vezi kilometru cu kilometru, cum scade nivelul de trai. Este un fel de necrozare socială a sistemului capilar. Capilarele mor, dar înfloresc marile artere. Atunci, per ansamblu, statistic vorbind, stăm mult mai bine. Nu mă îngrijorează diferenţele dintre sat şi oraş, cât diferenţele dintre sate.

E sărăcia cea mai mare problemă la sate astăzi?

Sărăcia nu vine niciodată singură, ci la pachet. Categoric e o mare problemă, dar ea vine la pachet cu o continuare a sărăciei. Ţăranul e obişnuit să aibă perioade de sărăcie şi să se lupte cu natura, are ani de secetă şi e sărac. Pe urmă vine un an bun şi îşi revine. Dar în momentul în care e sărac 10 ani şi nu se schimbă nimic, îşi pierde speranţa. Sărăcia vine la pachet şi cu o serie de aşteptări şi când acestea nu se materializează, investiţia în viitor scade. Or, în momentul în care nu mai aştepţi nimic de la viitor, chiar dacă apar oportunităţi, nu mai ai puterea să te gândeşti la ele, nu mai ai chef sa le cauţi. Este o spirală a sărăciei de tip psihosocial şi economic.

Este asta o fatalitate?

Nimic nu e fatalitate. Dar e clar un handicap recent. Dacă ţăranul tradiţional avea perioade mai slabe, urmate de perioade mai bune, dacă în timpul comunismului era CAP şi se internalizase sistemul de furt de la CAP,nu exista această angoasă ce o să fac mâine, că mâine o să mor de foame. În prezent nu mai e CAP-ul ca plan B, nu mai există de fapt un plan B, iar planul A este lipsit de orizont. Or, partea cea mai gravă este sentimentul lipsei de orizont. Din acest punct de vedere ne asemănăm cu lumea a treia. Nu din punctul de vedere al venitului per capita, care e la o limită de jos dar acceptabilă, ci prin prisma celor care nu mai au acces la nimic. La noi diferenţele cresc şi cresc mai mult între sate. Această necrozare a extremităţilor este foarte gravă pentru că e vorba de organismul social care se necrozează, iar asta poate avea efecte pe termen mediu greu de prevăzut.

Prin această lentilă, cum va arăta România rurală în 2030?

Avem o necunoscută. Principala pârghie de intervenţie rămâne cea politică. Statul trebuie să intervină, nu pentru a da bani sau pomeni electorale, ci pentru a construi un model al agriculturii.

Dar aici nu poate interveni Uniunea Europeană?

Uniunea Europeană intervine în nişte limite, dar să nu fim naivi, în condiţiile în care comisia cea mai contondentă este cea agroalimentară, iar conflictele între ţările mari sunt în acest domeniu,a  stimula un nou concurent competitiv – pentru că avem resursele să fim competitivi – nu se va întamtâmpla. Discursul va fi politically correct, dar să nu fim naivi. UE nu are niciun interes să transforme România în unul dintre cei mai mari concurenţi pe piaţa agroalimentară, care oricum este saturată. Se luptă Franţa să facă acest lucru, să îşi păstreze în nişte limite potenţialul ei. Sprijinul va fi ploaie în deşert, nu va fi de tip strategie de tip naţional. Nu e menirea UE să fac asta şi nici interesul să stimuleze prea mult asta.

Este România o piaţă pentru organismele modificate genetic?

Sunt un risc major. România acceptă să fie un fel de groapă de gunoi, ne uităm la depozitările de deşeuri radioactive, care au devenit o problemă  mare pentru ţările civilizate, care nu mai au unde să le depoziteze. Populaţiile lor nu mai acceptă acest lucru. Populaţia României habar nu are. Nu va afla niciodată pentru că se joacă la alt nivel, vor fi doi jurnalişti care vor acoperi acest lucru, a doua zi am şi uitat şi oricum 90% din populaţie nu înţelege. Dacă despre deşeurile radioactive mai avem o imagine, cu Hiroshima, ceva rău, despre organismele modificate genetic nu avem niciun fel de informaţie, este o piaţă virgină care se poate extinde oricât la noi.  Iar ceea ce nu se spune sunt consecinţele secundare. Se joacă strict politic şi cu ocultarea totală a realităţii, care e complexă, cu parte de eficienţă indiscutabilă, cu parte de risc, chiar şi risc major, cu parte de control. Dar cei care decid văd doar partea de eficienţă, nu şi pe cea de risc, iar populaţia nu ştie, de fapt, nimic despre toate astea.

De ce au devenit mai multe sate oraşe? De unde pornirea asta de urbanizare?

Aici este un joc cu dus-întors. Dacă eşti declarat oraş, poţi să accesezi nişte fonduri, dar după ce devii oraş, îţi dai seama că ai pierdut alte fonduri. Practic ce iei pe mere, dai pe pere. Ştiu cazuri de sate care au devenit oraşe şi care acum vor înapoi, dar nu mai pot. E un joc la bursă care nu are nicio legătură cu strategii administrative, ci este doar o pârghie de acces la fonduri, care se face în necunoştinţă de cauză. La asta se adaugă şi interesele conducerii locale care oscilează între anumite tipuri de fonduri.

Cum este ţăranul român astăzi?

Întâi şi întâi, nu mai există ţăran român.

Îi spunem fermier, ca să fim politically correct?

Nu. Ţăranul este o categorie socială care se cheamă societate ţărănească, iar a fi ţăran nu este o ocupaţie, este un mod de viaţă. Nu poţi să fii ţăran de unul singur. Dacă eu mă mut la ţară şi cultiv legume, asta nu înseamnă că devin ţăran. Dacă îmi fac o fermă, sunt fermier. Dacă mă duc şi stau la sat, sunt rentier.  Dacă sunt la pensie, sunt pensionar. Ţăranul nu poate exista decât ca membru al unei societăţi ţărăneşti cu un anumit stil de viaţă, care presupune un anumit gen de cunoaştere sătească, un anumit gen de muncă a câmpului, un anumit tip de organizare a muncii în familie. Nu poţi să fii ţăran part time. Poţi să ai nişte comportamente de tip ţărănesc, să mai păstrezi nişte valori de tip ţărănesc. Să îţi aminteşti cu nostalgie de viaţă ţărănească, să o imiţi din când în când. Dar nu mai există ţărani. Vorbeam de muncitorul gospodar, el trăieşte la sat, dar nu mai este ţăran.  El se descurcă în gospodărie, dar nu mai are aceleaşi relaţii cu restul satului, e cu un picior în oraş, cu un picior în sat. Care poate vinde porumbul şi să plece la muncă în Italia. Societatea ţărănească e pe cale de dispariţie, iar după 2007, ţăranul a dispărut în mod legal, pentru că modul de producţie domestic este interzis prin legile UE. Nu ai voie să ai producţie domestică pentru că ea trebuie să fie acreditată după criteriile de piaţă. Şi atunci ori devii muncitor, ori te transformi în fermier. Ţăranii mai există doar în aceste zone necrozate social, unde sunt ţărani pentru că nu au alte soluţii, unde au redevenit ţărani pentru că nu au avut acces nici la piaţa externă, nici la oraşele din România, şi nici nu au putut să devină fermieri. Atunci au redevenit ţărani nu pentru că au continuat să fie ţărani, ci pentru că au revenit la un mod de viaţă al economiei de subzistenţă.

Articol din seria "Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero".