Cum a decis Franţa soarta Marelui Război în august 1914

În istoria Primului Război Mondial, contribuţia francezilor la primele luni de luptă este, de prea multe ori, subestimată. Din cauza capitulării surprinzătoare din vara lui 1940, Franţa s-a ales, pe nedrept, cu imaginea unei ţări învinse, a unei ţări care s-a predat prea uşor în faţa inamicului.

Dacă ne gândim însă la bătăliile purtate de Franţa la frontiera sa estică în august 1914, când armata franceză se întâlneşte faţă în faţă cu armata germană, perspectiva se schimbă complet. În acele săptămâni de vară ale anului 1914, Franţa a reuşit să reziste unui atac care, dacă ar fi reuşit, ar fi hotărât soarta continentului.

Franţa a fost una din cele mai afectate ţări de pe urma conflagraţiei mondiale. Până în ziua armistiţiului (11 noiembrie 1918), circa 1.6 milioane de francezi fuseseră ucişi, iar alte patru milioane răniţi. În plus, mai multe regiuni ale ţării suferiseră de pe urma ocupaţiei germane şi a devastărilor cauzate de lupte.

Armata franceză a rezistat eroic atacului german din august 1914, iar în 1915 a reuşit să lanseze mai multe ofensive pe frontul de vest.

În 1916 are loc cea mai importantă confruntare dintre armata franceză şi cea germană: lunga bătălie de la Verdun. Francezii mai luptă apoi pe Somme, alături de englezi, înainte de eşecului ofensivei Nivelle din aprilie 1917. În ciuda dezamăgirilor, francezii îşi revin, iar în primăvara lui 1918 sprijină armata engleză împotriva ofensivelor germane. În cele din urmă, armata franceză a jucat un rol crucial în ultima ofensivă a Aliaţilor, condusă de nimeni altul decât generalul Ferdinand Foch.

Ferdinand Foch avea să declare, după încheierea păcii de la Versailles, că „aceasta nu este o pace; e un armistiţiu pe 20 de ani”.

Germania, conştientă de faptul că va trebui să lupte pe două fronturi, a decis să atace mai întâi la Vest. Decizia a fost luată mai degrabă din considerente strategice: planul Schlieffen, principala strategie de război a armatei germane, avea ca ţintă Franţa, iar întregul aparat de război era gândit în aşa fel încât să asigure un atac de succes la Vest, spre Paris, şi nu spre Moscova.

Planul Schlieffen se baza pe ideea unui război fulger în Vest, prin care Franţa să fie învinsă rapid (printr-o invazie surpriză prin Belgia), pentru a permite apoi mutarea armatei germane în est pentru a lupta împotriva Rusiei. Planul ar fi funcţionat, probabil, de minune, dacă francezii ar fi capitulat aşa de repede precum se aşteptau inamicii lor. Nu au făcut-o însă, iar Rusia a avut suficient timp la dispoziţi pentru a-şi mobiliza armata şi a ataca Germania.

Invazia Belgiei, ca ţară neutră, a atras intrarea Marii Britanii în război, la data de 4 august. Însă în opinia generalilor germani, participarea englezilor la război nu era considerată o problemă foarte importantă, datorită numărului de soldaţi din BEF (British Expeditionary Force): 250.000 de oameni erau, după germani, aproape inofensivi.

Urmând planul strategic XVII, armata franceză comandată de generalul Joffre a lansat un atac în regiunea Alsacia-Lorena, crezând că germanii nu sunt la fel de puternici pe toată lungimea frontierei. Din păcate, s-a înşelat. Viclenii germani i-au lăsat pe francezi să avanseze în teritoriu înainte de a-i ataca.

Din punct de vedere tactic, germanii au fost foarte inteligenţi. În plus, erau mai bine echipaţi şi mai bine pregătiţi. Francezii s-au luptat eroic, dar s-au trezit în scurtă vreme copleşiţi de forţa inamicului. Ca atare, bilanţul primelor ofensive franceze este cutremurător: mai bine de 200.000 de victime, dintre care 75.000 de morţi. Doar în ziua de 22 august 1914, armata franceză pierde 27.000 de soldaţi.

După aceste prime bătălii, generalul Joffre realizează în cele din urmă că primejdia este mult mai mare decât credea. De aceea, el îşi trimite soldaţii spre nord pentru a face faţă diviziilor germane ce urmau să se îndrepte spre Paris. După aceea, el se întâlneşte cu Mareşalul Sir John French, comandantul BEF.

Citeşte continuarea pe historia.ro