CRONICĂ „Omul care l-a ucis pe Don Quijote”, în regia lui Terry Gilliam, un vis haotic plin de umor

”The Man Who Killed Don Quixote” („Omul care l-a ucis pe Don Quijote”), în regia lui Terry Gilliam, a fost proiectat la TIFF, având ca efect un sentiment general de voie bună. Acesta este, probabil, cel mai personal film al lui Gilliam, fiind construit ca un amestec între povestea lui Quijote, născută la început de secol XVII, şi cea a ajutorului său, Sancho Panza, de această dată modern, din secolul XXI.

„Omul care l-a ucis pe Don Quijote” este un film care are atât de multe elemente variate, încât te ţine conectat şi incapabil să îţi dai seama cât timp trece vizionându-l. Abundenţa de elemente extrem de diferite este şi motivul pentru care unora s-ar putea să li se pară obositor.

Filmul lui Gilliam transmite multă energie, amintind pe alocuri de un film pentru copii, în sensul în care nebunia lui Quijote- molipsitoare, se va dovedi- se împleteşte cu gândirea la rece a unui personaj (Toby- jucat de Adam Driver), devenit un Sancho Panza modern fără voia lui, într-un umor exagerat într-adins. Scenele se succed rapid, iar juxtapunerea arhaic-modern aduce pe ecran un adevărat delir în care primează ludicul şi umorul.  

Un publicitar pe nume Toby, filmează în Spania o reclamă, fiind însă total indiferent cu privire la banii pe care îi cheltutuie sau cu privire la programul celor din echipă. În mijlocul unui blocaj creativ, într-o seară, descoperă o copie piratată a filmului său de licenţă, intitulat ”Omul care l-a ucis pe Don Quijote”, filmat într-un sat din apropierea locaţiei sale de filmare, Los Suenos. 

Năpădit de amintiri, decide să viziteze satul, unde nu mai există nicio urmă a pitorescului în care îşi desfăşurase el, ca student, filmările. Totuşi, ajunge să dea peste Javier (Jonathan Pryce), cizmarul care jucase rolul lui Don Quijote, un bătrân care, între timp, înnebunise, crezând că realitatea este cea croită de Cervantes în celebrul său roman şi, implicit de Toby, în filmul său. Personajul lui Pryce crede automat că Toby este scutierul său, Sancho Panza.

Ce se întâmplă mai departe este, aşa cum am menţionat, un delir plin de farmec, din care nu înţelegi nimic. Şi exact asta îţi place: eşti puţin, vrei, nu vrei, în rolul lui Quijote. Vezi lucruri, crezi că sunt ceva şi se dovedesc a fi cu totul altceva. Personajul lui Driver, o bună parte din film, este atât Sancho Panza pentru Quijote, cât şi pentru spectator. E ceva aparte în filmul lui Gilliam, cu spectaculosul lui hollywoodian, dar cu o abordare diferită de mainstream-ul cinema-ului de gen.

În rolul lui Quijote, Jonathan Pryce se descurcă admirabil, însă Driver este cel care acaparează toată atenţia, cu expresii amintind uneori de desenele animate şi cu o gestică ce subliniază debarasarea graduală a personajului de tot „americanismul” de la începutul filmului. 

Gilliam nu s-a dat înlături de la nimic cu „Omul care l-a ucis pe Don Quijote”, senzaţia fiind una de vise lipite unul de altul, fără pretenţia unei coerenţe, dar care fac un tot unitar prin intermediul subiectului dominant. Cu toţii am avut vise haotice, din care nu am înţeles nimic, dar care ne-au rămas impregnate în memorie multă vreme. Aşa e şi filmul lui Gilliam: te lasă cu un sentiment de voie bună, respectiv cu cel al bucuriei că inventivitatea încă există, chiar şi când subiectul pe care se aplică este un roman de secol XVII.