Cine a fost Mircea Ivănescu

Poetul, care n-a cochetat niciodată cu modernismul, este unul important pentru înţelegerea poeziei noastre din ultima jumătate de secol. Simt nevoia să revin cu unele detalii şi precizări la cele declarate cu o săptămână în urmă în cadrul anchetei consacrate de „Adevărul“ morţii lui Mircea Ivănescu (1931-2011).

A debutat relativ târziu, mai ales prin raport cu precocii săi colegi de generaţie. În 1968, când publica întâiul volum de „Versuri" (şi următoarele vor avea titluri aşa-zicând generice), Nichita Stănescu şi ceilalţi poeţi - toţi, cu câţiva ani mai tineri decât el - erau deja afirmaţi şi aveau multe cărţi la activ. Lirica lui i-a surprins pe comentatori. Nu făcea parte din curentul dominant care înnoia modernismul interbelic, fie  acela care urca din Ion Barbu, fie acela bacovian sau blagian, aceştia fiind înaintaşii redescoperiţi cu frenezie în anii '60. S-a remarcat repede că Mircea Ivănescu nu aparţinea tradiţiei liricii europene şi îndeosebi franceze care deţinea de ceva vreme exclusivitatea la noi, ca şi aiurea. E cu atât mai curios acest lucru, cu cât Mircea Ivănescu era absolvent de franceză. Ce e drept, şi când va începe să traducă, se va arăta atras mai cu seamă de engleză şi de germană decât de limba în care îşi luase licenţa. Din literatura franceză a tradus puţin şi nu scriitori mari. În schimb, din engleză, i-a tradus pe Faulkner şi pe Joyce, iar din germană, pe Kafka şi pe Musil.

Recuperat de generaţia '80

Poezia lui îşi trage energia din aceea modernă americană. La sfârşitul anilor '60 şi la începutul anilor '70, Mircea Ivănescu făcea figură originală şi marginală. Abia ecloziunea generaţiei '80, ieşită din mantaua beatnicilor, îl va recupera, situându-l la locul cuvenit. E suficient să ne uităm pe ceea ce s-a scris despre el la debut, şi, încă, de către cei mai importanţi critici ai vremii, ca să ne dăm seama că Mircea Ivănescu nu era înţeles cum trebuie. Ceea ce remarca unul dintre primii comentatori era, de exemplu, faptul că poetul nu se înscrie în linia poeziei pure a moderniştilor europeni. Faptul e adevărat, dar te-ai fi aşteptat să ţi se spună în ce linie i-ar fi trebuit căutată originalitatea. Nici când optzeciştii s-au reorientat spre poezia americană, lucrurile n-au devenit mult mai clare în privinţa lui Mircea Ivănescu. Modelele lui erau anterioare celor ale optzeciştilor. Numele care puteau fi invocate nu erau ale unui Ferlinghetti, ci ale „bătrânului" Robert Frost sau ale uitatului Penn Warren. Imediat după 1970, au început să scrie într-o manieră similară  Marin Sorescu în „La Lilieci", deşi referinţa era, în cazul lui, Edgar Lee Masters, nu ştiu dacă citit sau nu, sau, spre sfârşitul deceniului, Petre Stoica în „Un potop de simpatii" şi, în 1984, Ioana Ieronim în „Eglogă".

Precursor

Acum a devenit o obişnuinţă ca toţi aceşti poeţi să fie puşi în oala postmodernismului, iar Mircea Ivănescu să fie considerat precursorul lor la fiertură. Narativitatea, biografismul, citatele sau impurităţile de tot soiul îi deosebesc, evident, de moderni, care cultivau ambiguitatea şi dificilul, nicidecum realismul cotidian sau banalul din viaţă. La urma urmelor, postmodernismul nici nu este o calificare prea rea. Totul e să n-o absolutizăm, risc presupus de toate etichetele, dacă stăm să ne gândim. Dacă acceptăm acest punct de vedere, atunci primul nostru postmodern ar fi Geo Dumitrescu (un postmodern neieşit cu totul din pulpana realismului socialist, ca să nu zic că se simţea cu mult mai confortabil înăuntru decât afară), iar al doilea, Mircea Ivănescu, singurul, în orice caz, care n-a cochetat niciodată, nu cu realismul socialist, expirat în 1968, când debuta, dar nici cu modernismul, ale cărui sirene nu i-au lăsat indiferenţi, la începuturile lor,  pe Sorescu, Stoica sau Ieronim.

Nu sunt sigur că Mircea Ivănescu este un mare poet, dar n-am nicio îndoială că este unul important pentru înţelegerea poeziei noastre din ultima jumătate de secol.

"E suficient să ne uităm pe ceea ce s-a scris despre el la debut, ca să ne dăm seama că Mircea Ivănescu nu era înţeles cum trebuie."

"La sfârşitul anilor '60 şi la începutul anilor '70, Mircea Ivănescu făcea figură originală şi marginală."