Ceauşescu a refuzat să construiască centrale nucleare cu sovieticii

În mai 1970, România şi URSS au semnat acordul de colaborare în domeniul energiei atomice, care prevedea construcţia unei centrale electrice pe bază de uraniu îmbogăţit. Prin pretenţiile sale exagerate, Ceauşescu a provocat în cele din urmă abandonarea proiectului.

După înfiinţarea Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (decembrie 1969), preşedintele Ioan Ursu şi subordonaţii săi au început studiul variantelor de construcţie a patru centrale nucleare, prevăzute de Programul nuclear naţional (mai 1969). Prima dată i-a contactat pe sovietici în baza unui acord mai vechi dintre România şi URSS privind folosirea energiei atomice în scopuri paşnice (Bucureşti, 19 aprilie 1962). Sovieticii ar fi dorit ca România să exporte minereu de uraniu, care să fie extras şi îmbogăţit la ei. Deşi în 1965 eşuaseră aceste negocieri,  în 1968 România a solicitat Comitetului pentru Relaţii Externe al URSS o ofertă pentru dezvoltarea unor capacităţi nucleare civile. A venit în 1969, dar partea română a sistat discuţiile. Curând, la Congresul al X-lea al PCR, Ceauşescu a propus propriul Program nuclear naţional.

Tehnică de vârf şi specialişti din URSS
Ioan Ursu a plecat la Moscova pentru documentare în februarie 1970, purtând discuţii cu A.M. Petrosianţ, preşedintele Comitetului de Stat pentru folosirea energiei nucleare al URSS. Negocierile anterioare îşi pierduseră actualitatea, sovieticii solicitând o nouă ofertă de colaborare.
Schiţa acordului a fost prezentată lui Ceauşescu în regim de urgenţă. Conform acesteia, sovieticii ar fi urmat să furnizeze reactoare nucleare, combustibil nuclear şi materiale nucleare, cu toate anexele aferente. În plus, pregăteau şi specialişti pentru întreţinerea lor.
În perioada 26 februarie – 11 martie 1970, o delegaţie a Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară s-a deplasat la Moscova ca negociatori ai colaborării atomice. S-a decis ca sovieticii să furnizeze o centrală nucleară cu o putere de 440 Mwe, pe bază de uraniu îmbogăţit şi apă normală.
Negocierile privind construcţia ei au continuat la Moscova în aprilie-mai 1970, prin prim-vicepreşedintele Comitetului, Adrian Georgescu. Din rapoartele sale „strict secrete“ trimise periodic la Bucureşti reiese şi aportul românesc, din Uniunea Sovietică urmând să sosească o parte din componentele centralei. Restul s-ar fi realizat pe plan intern cu documentaţie sovietică. Moscova accepta şi participarea proiectanţilor autohtoni la centrală. Negociatorii români au forţat această deschidere, solicitând credite pe 15 ani pentru plata centralei, cu doar 2% dobândă. Refuzul a fost îndulcit de acceptarea achitării ei prin produse industriale româneşti.

Controversa uraniului
Pe agenda negocierilor a fost introdus de Ceauşescu alt punct fierbinte: finalizarea în 1976. Conştienţi de implicaţiile proiectului, sovieticii s-au fixat pe anul 1979. Alte controverse a generat problema combustibilului pentru centrală. România dorea ca partea sovietică să asigure integral uraniul îmbogăţit, fără minereu compensativ din România. Deşi Programul nuclear naţional adoptat în mai 1969 specifica că unităţile nucleare urmau să utilizeze exclusiv resursele interne de uraniu. Probabil că Nicolae Ceauşescu apreciase că venise timpul să recupereze o parte din uraniul exploatat în anii ’50 prin „Sovromcuarţit“. Poate chiar voia blocarea discuţiilor cu sovieticii, vizând alt partener. Ori să conserve resursele româneşti de uraniu căci din documentaţie reiese că erau necesare 1.400 tone uraniu natural minereu pentru maxim 25 de ani. România avea atunci rezerve estimate de 20.000 tone minereu uraniu. Sub incidenţa „strictului secret“, în mai 1970 Adrian Georgescu a solicitat ajutorul lui Cornel Burtică, ministrului Comerţului Exterior, care să insiste la Moscova pentru furnizarea minereului de uraniu natural pentru funcţionarea centralei. În cele din urmă, Ceauşescu a decis un compromis: România şi Uniunea Sovietică să furnizeze în părţi egale uraniu pentru funcţionarea centralei.

Pretextul problemelor de mediu
Acordul semnat la Moscova la 26 mai 1970 prevedea construcţia unei centrale pe bază de uraniu şi apă normală, cu putere de 440 We. Însă partea română a ridicat noi obiecţii încă din faza elaborării proiectului tehnic. Specialiştii autohtoni s-au arătat nemulţumiţi de soluţiile sovietice privind protecţia mediului şi a populaţiei în cazul unui accident nuclear. Proiectul s-a tergiversat până în vara anului 1972, când românii au propus anveloparea reactorului, după modelul unei centrale construite de sovietici în Finlanda. Nici după refuzul Moscovei (10 noiembrie 1972) Ceauşescu nu a cedat cu solicitarea garanţiilor de mediu. Altfel partea română va întrerupe proiectul.
În cele din urmă, soluţia sovietică a fost abandonată, ceea ce pare că s-a şi dorit de Ceauşescu. În paralele pertractase un acord favorabil cu firma canadiană „Atomic Energy of Canada Limited“ şi guvernul de la Ottawa. Guvernul român a renunţat definitiv la ideea construcţiei unei centrale cu uraniu îmbogăţit şi apă normală, de tip sovietic, cu toate că asupra ei a decis Congresul al IX-lea al PCR, adoptând Programul nuclear naţional.

Citiţi joi 7 februarie 2012 pe www.adevarul.ro cum a negociat Ceauşescu construcţia centralei nucleare de la Cernavodă cu „Atomic Energy of Canada Limited“