Câteva repere ale feminismului românesc

În 1991, feminismul pătrundea şi în România, printr-o carte citită întâmplător de o femeie, însă semnele acestei mişcări sociale erau evidente încă din timpul revoluţiilor din Ţările Române din anii 1848-1849.

 1848-1849. Femeile iau parte, alături de soţii şi de fraţii lor, la revoluţiile din Ţările Române. La punctul al 16-lea din „Proclamaţia de la Islaz“ (programul revoluţiei muntene) se cerea „instrucţie egală pentru tot românul de amândouă sexele“. Ana Ipătescu, Maria Rosetti (foto), Maria Eliade Rădulescu, Elena Cuza şi Efimia Pleşoianu sunt doar câteva dintre femeile care s-au afirmat, în perioada respectivă, ca luptătoare devotate pentru cauza revoluţiei.

1865-1866. Maria Rosetti editează la Bucureşti revista „Mama şi copilul“.

1867. Se înfiinţează Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi, de către Cornelia Emilian, având drept scop „îndrumarea fetelor pe calea meseriilor pentru a-şi câştiga existenţa“.

1878-1881. A apărut, la Bucureşti, publicaţia „Femeia Română“, sub direcţia Mariei Flechtenmacher.

1893-1894. În programul Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România sunt cuprinse revendicări fundamentale pentru femei: „egalizarea condiţiilor juridice şi politice ale femeii cu cele ale bărbaţilor“, „reglementarea muncii femeilor“. În aprilie 1894, se adoptă o moţiune specială privitoare la statutul femeii (acces la toate profesiunile, „la muncă egală, salariu egal“, legi protectoare ale muncii femeii).

martie 1896. Este înaintată Camerei Deputaţilor petiţia „Ligii Femeilor Române de la Iaşi“, în vederea schimbării statutului juridic al femeii măritate.

aprilie 1914. „Liga Femeilor Române de la Iaşi“ adresează Camerei Deputaţilor o petiţie cu ocazia discuţiilor în jurul revizuirii Constituţiei, cerând drepturi politice femeilor.

iunie 1917. Este adresată Senatului României o petiţie prin care se cere acordarea dreptului de vot femeilor, având în vedere sacrificiile aduse de ele în anii de război.

1929. Se constituie, la Bucureşti, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, „Gruparea naţională a femeilor române“, urmărind „să pregătească politiceşte femeia română“, în vederea colaborării „la conducerea ţării din toate punctele de vedere, în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul“.

mai 1930. Se creează, la Bucureşti, „Uniunea Femeilor Muncitoare din România“, cu secţii în toată ţara. Organul de presă era revista „Femeia muncitoare“ (1931-1933), în paginile căreia apar texte scrise, printre alţii, de Măruca Cantacuzino şi Ella Negruzzi. 

19 noiembrie 1946. Se legiferează dreptul de vot al femeilor şi, în consecinţă, acestea participă la alegerile parlamentare. Din cele 23 de femei candidate, sunt alese ca deputate în Marea Adunare Naţională 18, printre care se aflau şi personalităţi ale mişcării feministe ca: Măruca Cantacuzino, Florica Bagdazar, Eugenia Rădăceanu, Constanţa Crăciun, Elena Stoia şi Elena Livezeanu.

1948. Se înscrie în Constituţia ţării egalitatea deplină în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex. Se legiferează accesul femeii în toate funcţiile şi profesiunile, salarizarea egală cu bărbatul la muncă egală, ocrotirea familiei şi copilului. Aceste drepturi vor fi reconfirmate şi în Constituţia din 1952, dar şi în Codul familiei din 1954.

1966. Prin decretul care interzicea avortul şi prin ordinul de a se elimina mijloacele anticoncepţionale, femeile au fost transformate în „obiecte reproducătoare“. Aceste măsuri au dus la nenumărate tragedii, la moartea a mii de femei şi la explozia numărului de copii abandonaţi.

1980-1989. În pofida faptului că în anii regimului socialist sunt înscrise în legislaţia ţării drepturi pentru femei şi este sporit gradul de participare a lor la activitatea economică, politică şi culturală, emanciparea întârzie. 

1990-2000. Mişcarea feministă din România intră într-o nouă etapă a evoluţiei sale, în urma schimbării regimului totalitar cu cel democratic. Iau fiinţă peste 60 de organizaţii neguvernamentale pentru sprijinirea drepturilor femeilor.