Cărţile de căpătâi ale personalităţilor: Două cărţi care m-au căutat
0O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul jurnalistului Petre Barbu.
Romanele „Orele" de Michael Cunningham şi „Cititorul" de Bernhard Schlink mi-au oferit experienţe de lectură memorabile. În toţi aceşti ani pe care i-am trăit, n-am avut parte de cineva care să-mi pună în braţe vreo carte şi să-mi spună: „Trebuie neapărat s-o citeşti!" Au fost momente în viaţa mea în care mi-aş fi dorit să am pe cineva. Aşa încât mi-am căutat singur cărţile. Uneori, le-am găsit şi am fost fericit. Alteori, m-au găsit ele pe mine şi m-au făcut fericit.
S-a întâmplat în anul 2002. M-am dus cu nişte prieteni la filmul „Orele" („The Hours"). Auzisem că este bun, că luase nişte premii şi că este cu Meryl Streep, actriţa mea preferată. Am luat bilete şi am intrat... Am ieşit răscolit de cele trei poveşti din film, tulburat şi uluit de rolurile făcute de Nicole Kidman, Julianne Moore, Ed Harris şi, fireşte, de preferata mea, Meryl Streep. Am ieşit apăsat de muzica lui Philip Glass.
A doua zi, la prima oră, m-am dus la librărie şi am cumpărat romanul „Orele" de Michael Cunningham (apărut la Editura Polirom, în traducerea Magdei Teodorescu), volumul care a stat la baza filmului. Până seara, l-am citit. Cu înfrigurare, cu teamă, cu bucurie. Fireşte că, pe măsurăm ce citeam, îmi veneau în minte scenele din film. Totuşi, finalul romanului mi s-a părut mult mai puternic decât cel al filmului. (Dar nu vreau să fac tot felul de comparaţii neghioabe, filmul e film, romanul e roman!)
În următoarea dimineaţă, m-am dus la librărie şi am cumpărat romanul „Doamna Dalloway" de Virginia Woolf, care l-a inspirat pe Michael Cunningham pentru a scrie „Orele". În trei zile am citit cartea. Grea carte! N-am înţeles-o, dar am fost fericit că ajunsesem la Virginia Woolf. M-am întors, după alte câteva zile, la romanul „Orele" şi l-am recitit fără să mai am în cap filmul. Şi am înţeles mai bine ce înseamnă prietenia, sacrificiul şi resemnarea. Apoi, l-am trecut pe lista mea pe Michael Cunningham şi am început să-i aştept traducerile în România: „O casă la capătul lumii" (citit!), „Zile exemplare" (citit!) şi „Până la căderea nopţii" (roman apărut în acest an, cumpărat, dar încă necitit).
Un roman „bătut" în suflet
S-a întâmplat în vara anului 2003. Mă pregăteam să plec în concediu şi descoperisem că, de câteva luni bune (un an?), zăcea în biblioteca mea un roman pe care-l cumpărasem: „Cititorul" de Bernhard Schlink (publicat de Polirom, în traducerea lui Dumitru Radu Popa). Am luat cartea şi am citit-o.
M-am înfuriat: ce indolent pot să fiu, să stau cu asemenea carte în casă atâta timp şi să n-o citesc! Sunt multe lucruri care m-au răvăşit în acest roman: povestea de dragoste, drama femeii care nu ştia să citească, tema Holocaustului, modul cum nemţii se raportează la istoria lor. Chiar aşa, „Cititorul", apărut în 1995, a avut un mare succes la public şi la critica literară din Germania. (Paranteză: mă întreb cum ar fi primit în România un roman bun despre ceauşismul anilor '80. „Hai, dom'le, iarăşi cu comunişti, cu Ceauşescu, cu foamete şi frig! Altă temă n-ai găsit? Ne-am săturat! Ceva din prezent nu poţi să scrii?" - ar fi reacţia românilor, superficiali şi idioţi, de altfel, cu istoria lor.)
Şi am început să aştept apariţia filmului, pentru că citisem pe undeva că drepturile de ecranizare pentru acest roman au fost cumpărate de Hollywood. Între timp, am mai citit şi alte traduceri apărute la noi după scrierile lui Bernhard Schlink: „Întoarcerea acasă", „Crima lui Selb" şi (foarte recent) „Minciuni de vară". Filmul după „Cititorul" a apărut în 2008. L-am văzut. Mi-au dat lacrimile la o secvenţă, dar lucrul ăsta n-are importanţă. Romanul lui Schlink mi-a rămas „bătut" în suflet. Ca un nit bătut în tabla unui submarin nemţesc.
"M-am întors la romanul „Orele" şi l-am recitit fără să mai am în cap filmul. Şi am înţeles mai bine ce înseamnă prietenia, sacrificiul şi resemnarea."
"Sunt multe lucruri care m-au răvăşit în romanul„Cititorul": povestea de dragoste, drama femeii care nu ştia să citească, tema Holocaustului."
Cartea preferată
- Petre Barbu s-a născut pe 20 iulie 1962, la Galaţi.
- A absolvit Facultatea de Mecanică Galaţi, promoţia 1988.
- A debutat editorial cu volumul „Tricoul portocaliu fără număr de concurs", Editura Cartea Românească, 1993.
- A publicat romanele: „Dumnezeu binecuvântează America", Editura Nemira, 1995, „Ultima tresărire a submarinului legionar", Editura Nemira, 1998 şi „Blazare", Editura Polirom, 2005.
- A scris piesele de teatru: „Dumnezeu binecuvântează America", dramatizarea romanului cu acelaşi nume, „La stânga tatălui", „Duelistul", „Tatăl nostru care eşti în supermarket".
- Primele trei piese au apărut în volumul „Teatru", la Editura UNITEXT, 2003.
- Activitate jurnalistică: în prezent este senior-editor „Forbes România" şi editorialist la ziarul „Adevărul". A fost redactor la revistele „Capital" (1992-2007), „Cuvântul" (1991-1992), „Flacăra" (1990-1991).
Top 10 cărţi care m-au marcat
1. „Idiotul" de F.M. Dostoievski
2. „Maestrul şi Margareta" de Mihail Bulgakov
3. „Pescăruşul" de A.P. Cehov
4. „Crimă şi pedeapsă" de F.M. Dostoievski
5. „Pastorala americană" de Philip Roth
6. „Toba de tinichea" de Günter Grass
7. „Abatorul cinci" de Kurt Vonnegut
8. „Despre eroi şi morminte" de Ernesto Sábato
9. „Moartea lui Ivan Ilici" de Lev Tolstoi
10. „Un veac de singurătate" de Gabriel García Márquez
Top 5 autori preferaţi
1. F.M. Dostoievski (1821-1881)
2. Philip Roth (n. 1933)
3. A.P. Cehov (1860-1904)
4. Kurt Vonnegut (1922-2007)
5. Heinrich Böll (1917-1985)