Cannes 2021. Corespondenţă specială de la Eugenia Vodă: Palmaresul (in)decis
0Un palmares indecis, în ce sens? E pentru prima dată, în istoria festivalului, cînd două dintre cele mai importante premii, Grand Prix şi Premiul juriului, au fost dublate! Din 24 de filme în competiţia editiei a 74-a, nouă titluri au plecat acasă cu cîte un premiu.
În prima zi a festivalului, preşedintele juriului, Spike Lee, a promis că va fi „un preşedinte democratic“, adică nu-şi va impune punctul de vedere, decât în caz de „balotaj“. Doar că, neicuşorule, puicuşorule, cînd ziua judecăţii a sosit, Spike Lee se pare că a uitat să mai încline balanţa într-o parte sau în alta... Aşa a rezultat un Palmares cu gabarit depăşit, prin urmare, şi cu o regretabilă criză de trofee (e ciudat cum un festival de anvergura Cannes-ului n-a putut pune la dispoziţia celor două ex aequo-uri câte două trofee, ci numai unul, premianţii fiind obligaţi să tragă amândoi de acelaşi trofeu, pentru fotografi!).
Dacă aş avea spaţiu şi timp (dar nu am), i-aş consacra un paragraf lui Spike Lee: la ceremonia de deschidere a luat ochii tuturor cu un năucitor costum ciclam, nec plus ultra; la închidere, te întrebai cum se va mai putea depăşi preşedintele ciclam pe sine însuşi: ei bine, a reuşit! A apărut cu un costum multicolor, gen „papagal albastru“, şi pe cap cu o beretă neagră, cu bandă roşie! Costumul clovnesc a rimat perfect cu starea de confuzie (amuzantă, dar total nelalocul ei!) cu care dl preşedinte a citit, din prima clipă, din greşeală, titlul filmului care a câştigat Palme d’Or, titlu care se anunţă, din moşi-strămoşi, ultimul! Dar nu i se poate reproşa lui Spike Lee distrugerea suspansului, pentru că, prin Cannes şi prin presă, oricum circula cu ceva timp înainte această variantă de Palme d’Or. Varianta „Titan“ (metalul introdus în capul unei fetiţe, operată după un accident; când creşte mare, fetiţa „titanizată“ devine criminală în serie şi apoi travestit).
Spike Lee, un preşedinte al juriului extrem de colorat
Premianta corespunde perfect modelului care se poartă. E femeie! Julia Ducournau. E franţuzoaică. E tânără (37 de ani, cea mai tânără din competiţie). E talentată. Doar că, pentru unii, e „de neprivit“. Face un cinema de gen, horror-thriller-fantasmatic-violent-monstruos, pe lângă care Tarantino, cu „Pulp fiction“, sau Cronenberg, cu al lui „Crash“, premiaţi şi ei la Cannes, acum câţiva ani – sunt nişte melancolici! Cine gustă genul – va fi satisfăcut. Cine nu – nu! Oricum, e o Palme d’Or elocventă pentru epoca pe care o trăim, obsedată de „diversitate“ – cum spunea premianta pe scenă, de „fluiditate“ (a genurilor), de „o lume mai integratoare“ (cât de integratoare?, integratoare a ce? – greu de spus!)...
După ce a dat lovitura cu o Palme d’Or estetic îndrăzneaţă şi corectă politic, juriul a împărţit cu mărinimie premiile în cât mai multe direcţii:
Grand Prix (ex aequo): „Un erou“, al iranianului Asghar Farhadi şi „Compartimentul nr 6“, al finlandezului Juho Kuosmanen. Două filme „simple“, poveşti contemporane, pline de substanţă, de adevăr şi de măiestrie regizorală. O direcţie numită de regizorul iranian pe scenă: cinema-ul care urmăreşte „trezirea conştiinţei“...
Premiul de regie: Leos Carax, pentru „Annette“. Premiantul – absent de la ceremonie. No comment (am comentat, totuşi, la data lansării în festival).
Premiul pentru scenariu: doi japonezi (Hamaguchi Ryusuke şi Takamasa Oe), pentru „Drive my car“, adaptare după o proză a lui Murakami. Analiză psihologică de fineţe (şi „pisălogică“, trei ore).
Premiul juriului, ex aequo: filmul israelian „Genunchiul lui Ahed“ (răzvrătit, „iraţional şi imprudent“, cum spunea pe scenă regizorul, Nadav Lapid) şi, la cealaltă extremă, stilistic vorbind, „Memoria“, prin definiţie stranie, a thailandezului A. Weerasethakul, fost Palme d’Or, la fel de stranie, acum câţiva ani.
Premiul de interpretare feminină: Renate Reinsve, pentru rolul din „Cea mai rea persoană din lume“ sau „Iulia în 12 capitole“, al norvegianului Joachim Trier. Un rol, în principiu, liniar, într-un film de autor (unele pronosticuri de presă vedeau în el Palme d’Or-ul, dar n-a fost să fie!), o partitură a la Woody Allen, din care interpreta face minuni. Renate Reinsve - una dintre cele mai luminoase şi mai originale tinere actriţe de care dispune acum Planeta Cinema, pe care a lansat-o acest Cannes!
Premiul de interpretare masculină: Caleb Landry Jones (în „Nitram“, al australianului Justin Kurzel), portretul neliniştitor al autorului masacrului de la Port North, când numitul Nitram a împuşcat 35 de persoane şi a rănit alte câteva zeci...
În fine, Palme d’Or pentru scurtmetraj a fost cucerit de o regizoare din Hong Kong, iar premiul Camera d’Or, pentru cel mai bun film de debut, a plecat la o regizoare din Croaţia... Faţă de alţi ani, filmul românesc a intrat într-un con de umbră, din care ne-a scos numai o studentă de la UNATC, Carina-Gabriela Daşoveanu, cu un premiu (trei), la secţiunea filmelor de şcoală, Cinefondation, pentru scurtmetrajul „Prin oraş circulă scurte poveşti de dragoste“.
Venit pe scenă ca dintr-o altă lume, să primească o Palme d’Or onorifică, legendarul octogenar Marco Bellocchio, prezentat de Paolo Sorrentino drept „cel mai important şi mai tânăr cineast al Italiei“, a spus că, sintetizînd ce a făcut, în cinema, cale de atâţia ani, două lucruri sunt vitale şi l-au însoţit mereu: imaginaţia şi curajul.
A fost o ediţie neobişnuită a Cannes-ului, încheiată ca o aventură norocoasă. Şi care n-a dus lipsă nici de imaginaţie, nici de curaj!