AVANPREMIERĂ „Sonata pentru acordeon” de Radu Aldulescu

„Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din romanul „Sonata pentru acordeon” de Radu Aldulescu, un autor despre care Dan C. Mihăilescu spune că „este omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după 1989”. Cartea va fi publicată la Editura Litera.

Ferentari, dragoste, pasiune, luptă pentru supravieţuire într-o lume aflată în marginea Bucureştiului şi a istoriei. Scris cu nerv, într-o manieră care a creat un trend şi o serie de epigoni, Sonata pentru acordeon este primul roman postdecembrist.

-FRAGMENT-

„În Piaţa Ferentari, la capătul tramvaiului, se despărţiră fără un cuvânt. Marian rămase o vreme buimac în faţa băcăniei de lângă staţie, privindu‑l pe Gigi cum se depărtează în sus, pe Trompetului, spre casă, cu paşi înţepaţi şi cu nasul ascuns în gulerul cojocului. Traversă apoi spre părculeţul cu o singură alee de zece metri şi vălurită cu nisip îngheţat. Intră într‑o cabină de telefon, trase uşa, închise ochii şi ridică gulerul canadienei, socotind că‑i mai bine aici, aici barem nu se simte vântul. O panică fără nume prinse a‑l împresura treptat; până la urmă va trebui s‑o ia spre casă pe acelaşi drum pe care o luase văru‑său, să facă focul, dacă Gelu o fi dormit în cealaltă cameră şi nu l‑a făcut, şi adormind să se trezească pe seară, când n‑ar mai avea altceva de făcut decât să mănânce şi să se culce la loc, şi să se deştepte mâine-dimineaţă la cinci. Doar un soi de rutină îl mai ţinea în viaţă, ceva ca o inimă rezistentă, rodată de obişnuinţa de a trăi şi de a aştepta, totul petrecându‑se fără inima lui adevărată, împietrită şi tăcută în învelişul ei cald, ce tocmai îngheţase, împietrită şi tăcută în învelişul ei umed, ce tocmai se stafidise. Deschise ochii peste respiraţia de abur putred al zorilor şi văzu părculeţul cu tufişuri descărnate, crescute din insule de zăpadă veche, prinsă‑n cruste de praf şi gunoaie, văzu bucla şinei lustruită de roţile

tramvaielor întorcându‑se spre oraş şi un şir de case late şi strâmbe ce‑l duceau cu gândul la nişte libărci, văzu gardul de beton al unei fabrici pe locul căreia ştiuse altădată un depozit de lemne, toate erau aceleaşi, neschimbate de când s‑a pomenit, şi atunci îi veni în gând o amiază de august, când aşteptau tramvaiul, el, cu Mamaivana în taior alb şi pălărie albă de soare cu boruri pleoştite, iar el era un mic domn în pantaloni şi vestă de catifea neagră şi pantofiori de lac. Plânsese tot drumul de acasă până‑n staţie şi acum se smiorcăia şi stătea cu spatele la ea, vino, domnule, să‑ţi şterg nasu’, vino când îţi spun, că mi‑ai mâncat sufletu’, fir‑ar tac‑tu, că habar n‑are cât mă chinui cu tine, numai cu tine, eşti cel mai rău, şi el nici s‑o vadă şi dacă s‑ar fi apropiat, ar fi fugit, la asta se gândea când din dosul gardului de beton ţâşniră înjurând şi zbierând doi camionagii cu hainele îmbâcsite de praf de cărbune şi petice mari de piele neagră în genunchi şi‑n coate, iar tropăiala lor pe caldarâm creştea într‑un croncănit de corbi. Cel din urmă avea un topor ce părea foarte uşor în mâna lui. După felul cum îl mişca în fugă ai fi zis că‑i un băţ din acelea pe care şi le dau din mână‑n mână alergătorii de ştafetă, şi parcă n‑ar fi vrut decât să‑l ajungă şi să‑l întreacă pe celălalt; astfel se prefigurau regulile jocului, deşi celălalt urla îngrozit. Groaza nu‑l mâna însă îndeajuns de repede. Urmăritorul fu imediat la un pas în urma lui, îl seceră cu piciorul şi, în acelaşi moment, folosind toporul ca pe o crosă de hochei, îl descăpăţână. Capul mustăcios cu părul vâlvoi ricoşă ca un puc din crosa ucigaşă, trupul rămânându‑i la picioare, zvârcolindu‑se cu sângele ţâşnind din artere în jeturi cât un deget. Făcuse totul cu atâta îndemânare şi sânge rece, încât ai fi zis că‑i un principiu de‑o viaţă acesta, să pedepsească ofensele prin tăierea capului. Aşa îl văzu Marian pentru o clipă, surâzând satisfăcut şi puţin ostenit, ca după o treabă nu tocmai uşoară, dar dusă cu bine la capăt. Când Mamaivana îl luă în braţe apăsându‑l cu ochii şi nasul de piept, de pânza taiorului ei mirosind a curăţenie şi a trupul ei bătrân, hohotind, jelindu‑i pe cei doi bătuţi de soartă, el văzuse deja totul şi nu mai era nimic de văzut, din pricina mulţimii strânse acolo.” (Copyright: Editura Litera)

Radu Aldulescu (n. 1954), scriitor de primă mărime, autorul unor romane de referinţă, între care Amantul Colivăresei (1995), Îngerul încălecat (1996), Cronicile genocidului (2012), a primit numeroase premii, printre care Premiul „Ion Creangă“ al Academiei, 2017, şi Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia, 1999, pentru filmul Terminus Paradis, realizat după romanul Amantul Colivăresei.