APARITII EDITORIALE

Nopti albe Pentru Constanta Buzea, poeta de prim rang a generatiei '60 si a literaturii noastre postbelice, in intregul ei, liricul este de origine si esenta divina. Grafiata - nu autoritar, dar

Nopti albe
Pentru Constanta Buzea, poeta de prim rang a generatiei '60 si a literaturii noastre postbelice, in intregul ei, liricul este de origine si esenta divina. Grafiata - nu autoritar, dar structural - cu majuscula, Poezia inseamna smerenie crestina si adanc mister, o desfoliere inceata, chinuitoare a limbajului comun, pentru ca, intr-o clipa de gratie, cuvantul sa poata fi adus "la convertire". Pentru altii, poezia nu e decat pierdere de vreme. Versificatorii fara pic de talent, care irosesc timpul cititorilor si al criticilor creduli, si constiintele pragmatice, pentru care tot ce nu depaseste sfantul rating nu exista, contribuie in mod egal la discreditarea genului. As spune insa ca respiratia poeziei adevarate se dovedeste mai ampla, mai profunda si mai curata decat aceste icnete de neputinta artistica sau dezgust comercial. E suficient sa parcurgem un singur poem reusit, cateva versuri de lirica mare, pentru a ajunge, pe urmele autorului, la o holograma a lumii si a eului. Ce ne-am putea dori mai mult? Eventual, suite intregi de asemenea versuri si poeme... Volum de mare pregnanta estetica, dar cu un redus impact mediatic, Netraitele (Ed. Vinea, Bucuresti, 2004) strange intre copertile de o rafinata simplitate o suta de poezii aproape uimitoare prin firescul lor liric (si epic), prin blandetea blindata impotriva raului existential, ca si prin expresivitatea pozitivului. De la Baudelaire incoace, arta exceleaza prin inscrierea ei in estetica uratului, cu forta de soc a imaginilor intunecate, tumorale, putrefacte. Sunt destul de rare cazurile (Nichita Stanescu e, la noi, exemplul cel mai inalt) in care poezia sa ne taie rasuflarea prin transparentele si luminozitatile ei. Constanta Buzea isi scrie si isi dispune acum textele (fragmente ale unui unic discurs) intr-o lumina invaluitoare si linistitoare, nu atat matinala, frageda, cat de amurg existential. Femeia care ar vrea sa ramana mereu "cu ochii in sine plecati" e o dublura a autoarei insesi: privindu-se in oglinzi, pentru a-si vedea chipul de azi, si in fotografii, pentru a se regasi la trecute varste, ea se "aduna" dintr-o puzderie de amintiri personale, franturi biografice, gesturi specifice, aspirand la o formula de echilibru, la armonie. Linistea sufleteasca vine din stropul de bine facut cotidian si din intoarcerea unui obraz curat catre ochiul atent si exigent al Divinitatii. Lumea si viata care ne-au fost date capata astfel un sens; zilele se scurg cu tot praful otravit al necazurilor noastre, iar noptile devin albe prin credinta incandescenta in Dumnezeu: "Ca sa-mi unesc/ plangerea cu bucuria,/ am stat noaptea in liniste,/ somnul mi l-am impins/ cat am putut/ in partea otravita a zilei./ Si cand m-am trezit catre seara,/ sufletul meu de mai inainte/ ramasese plecat/ catre sufletul/ cel dintotdeauna dorit." (Noapte alba); "Se facea ca/ omul sfant dormind,/ sufletul lui nu era/ aidoma trupului,/ ci forma usoara/ invesmantata in nor,/ in blanda purificare,/ ca picatura de lapte/ ce se destrama/ in apa." (Picatura de lapte). Netraitele: o carte de poezie care trebuie neaparat citita.