APARITII EDITORIALE

Plante de apa Ilie Constantin e un nume familiar cititorilor si criticilor mai varstnici, si aproape complet necunoscut celor mai tineri. Poet important al generatiei '60, debutand in acelasi an cu

Plante de apa
Ilie Constantin e un nume familiar cititorilor si criticilor mai varstnici, si aproape complet necunoscut celor mai tineri. Poet important al generatiei '60, debutand in acelasi an cu Nichita Stanescu si Cezar Baltag, el a avut un traseu biografic si creator fracturat prin experienta exilului. Azilul politic obtinut in Franta, in 1974, i-a adus pe de o parte deplina libertate de opinie si expresie, iar pe de alta, radierea numelui sau din cartile, revistele si bibliotecile publice din Romania. O data ce un scriitor pleca din Romania socialista, opera lui se volatiliza, statura ii palea, iar profilul i se stergea cu totul din sistemul literar atent supravegheat de cenzori si activisti. Ramanea in urma lui, ca intr-un numar de iluzionism ideologic, un loc gol, o pata alba, un minus. intelegand, probabil, ca reintrarea (pe deplin meritata) in canonul literar romanesc e posibila numai printr-o reinsertie fizica in lumea din care a plecat, Ilie Constantin s-a intors definitiv in Romania in 2002, scriind si publicand, cu o frenezie recuperatoare, carti in diferite genuri: poezie, proza, critica literara si eseu, pagini confesive, traduceri. Multimea singuratate (cu o prefata de Al. Calinescu, Ed. Albatros, 2003) este o antologie severa din creatia sa poetica, impartita in doua sectiuni cu titluri sugestive. Tarm anterior e sectiunea "primului" Ilie Constantin, in timp ce Literatul barbar il contine pe al doilea, exilatul roman, cu complexe de metec in spatiul culturii franceze. in ambele ipostaze, lirica poetului, de factura neomodernista, contrasteaza spectaculos cu versurile despletite si hohotitoare la moda astazi, mizand pe sugestie si pe eufonie, pe registrul abstract al compozitiei si pe o stilizare impecabila. Lucian Blaga si Ion Barbu sunt conciliati printr-o noua si originala viziune, mari si grave teme ale poeziei (si ale existentei) ajung la cititor parca printr-un filtru, determinand un efect de distantare: "Din albia fluviului se inalta vartejuri/ de praf; nu privi, nu privi/ cadavrul acestui fluviu!// Noi nu stiam ca traim in ritmul apei/ ca ornicele noastre au mersul apei,/ ca totul e apa-in-forme/ pe aceasta planeta de apa.// Absenta a timpului/ pe un tarm de fluviu oprit./ Si praful tot creste, se spulbera/ cenusa a vietii purtata candva/ de puternica unda.// Ne scufundam in uitare/ si lacrimi de pulbere curg/ din fostii nostri ochi pe fostele chipuri." (Uitare). Ca niste plante de apa (titlul unui alt poem), versurile se unduiesc usor si derutant, ascunzand vartejuri si luand prin surprindere sensibilitatea lectorului care se adanceste in lectura lor. inchizi la loc cartea cu sentimentul ca va trebui s-o revizitezi candva, pentru a o gusta si intelege intr-un chip diferit. E semnul distinctiv al literaturii adevarate.