Adevăruri de altădată: Mare durere
0Îmi aduc aminte de această poveste a lui Vlahuţă despre Caragiale şi mă gândesc cu duioşie că tinerii pamfletari, temuţii polemişti de azi, sunt nişte serafimi pe lângă veneraţii maeştri de odinioară.
Impetuos, nelăsând pe alţii să plaseze un cuvânt, cu mimică bogată şi invenţie abundentă, acest perfect om de teatru era, ca şi contemporaul său Victorien Sardou, un mare vorbitor, un centru. Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni. Şi nici nu era nevoie. N'avea nimeni verva lui tumultuoasă, inteligenţa lui adânc pătrunzătoare şi scăpărătoare, hrănite din lecturi bogate, şi marea lui experienţă a vieţii.
Coşbuc, dimpotrivă, era insignifiant. Dacă I. L. Caragiale este unul dintre cei mai inteligenţi şi mai interesanţi oameni pe cari i-am întâlnit, Coşbuc mi se pare unul dintre cei mai şterşi. L'am întâlnit de multe ori, dar nu păstrez din contactul cu acest mare poet, pe care l-am admirat mult, întotdeauna, nici o reflecţie interesantă, nici o glumă hazlie. Vlahuţă era o inteligenţă catifelată, onctuoasă; calm, politicos, îngăduitor, el se lăsa în umbră şi, cu discreţia perfectului amfitrion, lăsa pe ceilalţi să vorbească.
Iată ce ne povesti Vlahuţă într'o zi despre Caragiale, cu binecunoscuta lui voce baritonală. „Ne citise Delavrancea, lui Iancu şi mie, nuvela lui - «Paraziţii». Ne despărţirăm trecut de miezul nopţii. Pe la ceasurile două, mă pomenesc că mă scoală din somn servitoarea, speriată: Conaşule, a venit domnu' Caragiale! Am sărit şi eu din pat şi m'am dus să-i deschid. Iancu era la uşă, cu ochii în pământ, doborât de-o mare durere. «Ce e Iancule?», l-am întrebat îngrijorat. «Rău, mă, rău!». «Ţi-e nevasta bolnavă?». «Mai rău!». «Ţi-o fi murit vreun copil?». «Mai rău!». Şi Caragiale începu să repete, indignat, replici din «Paraziţii». Apoi, în concluzie: «Literatură e asta, mă, literatură?!». Şi plecă aşa cum venise, cu ochii în pământ, copleşit de-o mare durere".
(articol publicat de Victor Eftimiu în „Adevărul", 1935)