Adevăruri de altădată: Elogiul bătrâneţii
0Tema e arhicunoscută. Între tineri şi bătrâni au existat totdeauna diferenţe de rezonanţă, de percepere, am spune parcă, de climat.
Din ce ţări ale nordului descindeau unii, din care fierbinte geografie a sudului veneau ceilalţi? Peste asprimi de temperament, peste ciocniri de voinţe statice şi dinamice, stăruia totuşi firul invizibil al unei comuniuni de gândire, al unui elan spre o culme a spiritului. În jurul unui Mallarmé vârstnic de pildă, poeţi şi artişti abia eşiţi din adolescenţă se putau strânge pentru desăvârşirea unui meşteşug subtil. Omul matur şi chiar bătrân, aduce în realizarea operei de artă o devoţiune care tânărului îi e necunoscută.
Dacă înfrigurarea de multe ori oarbă dar nu mai puţin fericită a tânărului nu mai face să vibreze mâna încărcată de ani, e totuşi o cunoaştere, o experienţă trăită a artei, o senină şi parcă eternă descătuşare de contemporaneitate care dă glasului unui gânditor vârstnic o pondere şi un farmec în plus. Spre deosebire de materie, spiritul nu numai că nu se uzează cu vârsta ci se îmbogăţeşte şi se ascute. Dela o anumită limită de ani - în plină tinereţe - campionul de tenis, de box, sau de înot trebuie să cedeze locul unei generaţii mai tinere. Cu cât e mai fecundă, mai durabilă hrana inteligenţii?
Iată-i pe Goethe, pe Anatole France, pe Pasteur, pe Gide, construind cea mai temeinică parte a unui edificiu spiritual al umanităţii la o vârstă la care fostul campion de box - dacă mai trăieşte încă - îşi contemplă, fără să-şi recunoască, fotografia unor succese în adevăr pământeşti şi trecătoare. Şi, în pofida observaţiilor acestea la îndemâna ori cui, s'au găsit totdeauna tineri cari să ceară excluderea - chiar şi dela îndeletniciri de mare ascuţime spirituală - a bătrânilor. Cine să mai ţie seamă că spiritul, ca o vioară, cântă mai bine cu cât e mai încercat, mai uzat? Cine să-şi mai aducă aminte că sunt simţuri, ca un văz sau un auz nou care ne sunt rezervate abia dela o vârstă înaintată pe care tinereţea nu poate încă să o bănuie.
(articol publicat de Ilarie Voronca în „Adevărul", 1935)