Adevăruri de altădată: Duminicile viitorului

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Poeţii au cântat totdeauna tristeţile duminicale. Ne amintim versurile dureroase ale unui Bacovia sau acelea pline de umanitate ale unui Demostene Botez.

„Duminici lungi, Duminici blestemate". Poeţii au fost aceia cari au ştiut pretutindeni să dea vălul de minciună la o parte, să numească, prin visul lor, o realitate deasupra căreia ochiul obicinuit alunecă, fără să o reţină. Era firesc aşadar, ca poeţii să recunoască tristeţea şi durerea, după o săptămână de frământare, a întreruperii duminicale. Ei l-au văzut rătăcind pe străzi, cu privirea ca o rană pe faţă, pe omul chinuit de un destin al său făcut din renunţare şi din muncă. Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de Duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat.

El vine după o încordare atât de trudnică a celor şase zile de caznă, încât şi din pricina inerţiei ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos fără să-l poată folosi. Ce să facă el mai întâi? Să-şi repare uneltele, hainele, zdruncinate de o săptămână gâfâită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari într'o săptămână de vârtej şi de vuet abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc. El nu se poate hotărî dintr-o dată să devină liber, liniştit, surâzător. Obicinuit cu tensiunea de o săptămână, Duminica stă lângă el inutilă, „blestemată".

Cât va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru ore de muncă, la săptămâna nu de şase, ci de cinci zile de lucru şi la repaosul nu de una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş, să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul acela va avea o dublă Duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă.

(articol publicat de Ilarie Voronca în „Adevărul", 1935)