Actorul Marin Moraru ar fi împlinit 80 de ani pe 31 ianuarie
0Pe 31 ianuarie 2017 Marin Moraru ar fi împlinit 80 de ani. Destinul a făcut însă ca după mai bine de 60 de ani de carieră, să primească ultimele aplauze pe 21 august 2016.
Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 la Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiţă Dandanache din piesa "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale.
După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) şi laTeatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).
După o perioadă în care a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, devenind în anul 2002 societar de onoare al acestei instituţii.
Tot mai discret şi mai retras în ultimii ani, Marin Moraru a refuzat să discute cu presa, însă la festivalul TIFF de la Cluj a făcut o excepţie şi s-a destăinuit ziarului Adevărul, mărturisind că este dezamăgit de noua generaţie de actori, căreia îi lipseşte disciplina.
Vă prezentăm un fragment din ultimul interviu al actorului Marin Moraru:
Nu v-am mai văzut jucând în teatru. De ce?
Pentru că nu mai vreau. N-am cu cine, n-am de ce şi n-am ce. Ce scenariu să joc, cu cine? Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni şi alte şuşe? De ce să fac eu lucrul ăsta? Am un singur ficat. Aţi văzut cum se întâmplă acum o repetiţie cu zece actori în distribuţie? Numai regizorul, sufleurul şi doar un actor sunt în scenă, iar sulfeurul dă replica celorlalţi care lipsesc... Păi în secunda aia îi omor pe toţi! Decât să ajung la puşcărie mai bine nu mă duc!
Şi în film de ce nu mai jucaţi?
Ce să fac? Cu beep-uri d-astea de nu te mai saturi de ele. „’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet” şi alte lumânări... Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt „reali”, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mp duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic „’te-n nară”? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există. D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva....
La teatru de ce nu vă mai duceţi?
Pentru că văd urâţenii, trebuie să le spun ce am văzut şi nu pot să-i mint. De obicei le spun că am alte chestii de făcut.
Faceţi politică? Votaţi?
Nu, observ. Şi nu votez, sunt observator. Societatea este îngrozitoare, e oribilă, mă deprimă. Ar trebui să se întâmple o explozie a mămăligii ca să se rezolve ceva. Nu e admisibil ca un popor să trăiască aşa. Deocamdată nu văd posibilă o schimbare.
De ce anume vă este dor?
De tinereţe, de copilărie, când nu ştiam nimic şi totul era pozitiv.