Interviu Actorul George Albert Costea: „Pentru mine, comedia seamănă foarte mult cu matematica“

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu "garantat 100%", cu actorul George Albert Costea.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca. 

Ce au zis ai tăi când ai zis că vrei să faci actorie?

Cred că prima oară au luat-o ca pe o uşoară glumă. Tata îşi dorea un alt drum pentru mine, ar fi preferat să fiu atras de matematică, informatică. Iar mamei îi plăcea să meargă la spectacolele pe care le făceam cu trupa mea din liceu, dar cred că se temea să ajung actor. Mi-a luat doi ani şi trei admiteri ca să reuşesc să intru la Actorie, pentru că nu cred că eram destul de matur pentru a intra în facultate. Dar cred că nu am ratat startul, dimpotrivă, am intrat la 21 de ani, după ce apucasem să lucrez, apucasem să fac doi ani la Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti. 

Ai făcut teatru în liceu, apoi, până la 21 de ani, nu ai jucat deloc. Cum te-ai simţit în perioada aia?

Foarte ciudat. Îmi proiectasem ideea că după bacalaureat urma să fiu în sălile din UNATC, unde deja aveam prieteni mai mari care erau studenţi acolo, şi apoi a devenit o redută imposibilă. A fost o senzaţie pe care am păstrat-o chiar şi după ce am devenit student. Încă mă minunam, intram cu emoţie prin gangul din facultate, obţinusem un permis de trecere. În timpul ăla, 2007-2008, am lucrat într-o bancă şi am cunoscut viaţa de birou. Lucram într-un departament de acordări de mici credite de consum. Eu aveam grijă de debitorii rău platnici şi trebuia să le dau telefoane. Am învăţat prefixele telefonice ale tuturor judeţelor din ţară. Am învăţat tot felul de metode de intimidare prin telefon. Începeam să sunăm vecinii, sunam la serviciu, ca să vedem care-i problema. Dacă şi-ar fi imaginat acei oameni cine e în spatele telefonului... Am lucrat vreo opt luni, după care mi-am dat demisia. 

Cum te-ai împăcat cu instabilitatea financiară, mai ales trecând prin mediul ăla unde puteai face bani foarte repede? 

Întotdeauna am avut un spirit competitiv şi mi-am spus că dacă pentru o promoţie de absolvenţi la actorie va fi scos un singur post undeva într-un teatru – ăsta fiind visul meu şi proiecţia mea despre un parcurs firesc al unui absolvent de actorie -, acel post va fi al meu. O prostie, dar a fost un motor care pentru mine a funcţionat. Întâmplarea a făcut să se scoată un post la Teatrul Naţional din Craiova. Şi am luat acel concurs. 

Care a fost primul tău proiect la Craiova?

Primul meu proiect s-a numit Odysseia, după Homer, un spectacol făcut cu regizorul britanic Tim Carroll. Ne-a ţinut în şah o mare parte din repetiţii, până ne-am găsit în situaţia de a face un spectacol de improvizaţie pe un text clasic, fără niciun text fixat, fără niciun text scris, cu momente de destănuire personală în faţa publicului, cu sarcini de teatru-sport în care foarte mulţi actori nu s-au regăsit şi au trebuit să plece din această distribuţie. Lumea întreba: „unde e textul? Să vină textul!” M-am găsit total nepregătit pentru această chestie, dar a fost savuroasă. 

Ce înseamnă pentru tine o comedie reuşită?

Pentru mine comedia seamănă foarte mult cu matematica. Este matematică şi este muzică. Mă intrigă şi caut în rolurile comice în care sunt distribuit acea simetrie sau acea muzicalitate care face ca un anumit text sau ceva ce se întâmplă fără text să devină comic. Şi admir asta la oameni, pentru că înseamnă o minte foarte mobilă, o disponibilitate foarte mare pentru schimbări de tonalitate, de mişcare, de sens, de mişcări bruşte ale corpului, feluri de a rosti, feluri de a pauza o replică pentru a provoca, în ultimă fază, râsul. Mă bucur foarte mult când văd un actor care cu măsură şi relaxat face asta.

Zi-mi un spectacol după care ţi-ai zis: „da, mă, a fost bine”. 

Eu caut perfecţiunea, dar o caut într-o artă imperfectă. Tot timpul ai mai schimba ceva. Eu de la spectacole nu prea ies entuziasmat. De la un spectacol care mi se pare mie că a reuşit şi a mişcat ceva în mine, ies cam trist. Am nevoie de un moment de linişte, de un loc unde să mă retrag ca să-mi revin. E o ciorbă specială şi vrei să te bucuri un pic de gustul ei sau, dimpotrivă, să laşi gustul să se decanteze în singurătate şi după aceea să vorbeşti cu alţi oameni. 

Te pui în situaţii incomode?

O temă pe care mi-o propun e să mă pun în situaţiile alea în care risc cel mai mult. Atunci când rişti, ai emoţiile cele mai mari, eşti cel mai vulnerabil, dar trăieşti foarte intens, eşti febril. 

Ce înţelegi prin risc? 

Risc e atunci când îţi este clar că nu prea conduci lucrurile, când nu eşti stăpân foarte bine pe tine. La audiţii pentru musicalul West Side Story: Manifestul unei generaţii, eram copleşit că nu mai cântasem în faţa oamenilor niciodată, exista o presiune pe mine că eram un actor angajat al teatrului din Craiova şi unul oarecum cunoscut, nu puteam s-o sfeclesc complet. Când încercam să mă hotărăsc dacă să mă duc, s-a întâmplat să văd o conferinţă a Marinei Abramović, care spunea, printre altele, că artistul trebuie să rişte şi că dacă artistul nu mai riscă, atunci nu mai e artist. Nu ştiu dacă e aşa, dar când am ascultat această înregistrare, am zis: „ia să mă duc.” Şi da, mi-a făcut inima „bum bum”, egoul s-a tăvălit de plăcere, dar şi de disperare. 

În ce măsură seamănă un spectacol de teatru cu un sport de echipă?

Înainte mă supăram extraordinar dacă cineva nu dădea replica destul de tare, dacă nu dădea la timp. Apoi, şi văd că mă ţine de mult, mi-am zis că e mult mai incitant pentru mine că, dacă un coleg de scenă nu poate, e rău intenţionat sau are o zi proastă, face altă mişcare, dă altă replică decât trebuie, să-mi dau o temă în acea fracţiune de secundă să rezolv situaţia în funcţie de acel ceva. Să nu spun: „X, de ce nu mi-ai dat replica?” „De ce ai intrat mai repede?” E în mine să rezolv situaţia aia şi o voi rezolva altfel. 

Ce faci ca să nu te plictiseşti de jucat un rol? 

Intri într-un spaţiu în care ai mai fost de atâtea ori, dar în acel moment şi în seara aia nu ai mai fost niciodată. Şi nu ştii ce poţi să descoperi. Sunt nişte mici pietre preţioase ale meseriei asteia care e foarte efemeră şi foarte subiectivă şi foarte greu apreciabilă.