Aceasta e muzica clasică
0Am plecat spre primul concert din seria „Teme clasice în versiuni moderne“ a Festivalului „Enescu“ convinsă că aceasta va fi tema articolului de azi. Şi, într-o anumită măsură, chiar este.
Multiculturalismul muzicii pe care o pratică The Silk Road Ensemble & Yo Yo Ma este emblematic pentru sinteza stilistică pe care o propune această nouă serie de concerte a festivalului.
Dacă ne gândim numai la înşiruirea instrumentelor aflate pe scena Operei alături de violoncelul lui Yo Yo Ma - pipa, tabla, shakuhachi, kamancheh, sheng, percuţie, alături de vioară, violă şi contrabas -, fiecare mânuit de un profesionist al instrumentului său, aceasta poate sugera sonoritatea incitantă a muzicii lor.
S-a mai cochetat şi în alţi ani cu ideea de a ieşi la Festivalul „Enescu“ din sfera exclusivă a muzicii academice, fie ea clasică sau contemporană. Dar întâmplările de acest gen s-au petrecut în secţiunea „off“, ca să o numim aşa, în Piaţa Festivalului.
Anul acesta s-a propus o descindere în forţă cu şapte concerte în această nouă serie, programate iniţial la ora 21.00 la Sala Radio (astfel încât să poată fi văzute, măcar parţial, de orice participant la festival), iar ulterior, din cauza intrării în reparaţie a sălii, acestea au fost mutate la Operă şi la Auditorium, la aceeaşi oră cu simfonicele de la Sala Palatului.
Yo Yo Ma, care în urmă cu 11 ani, când înfiinţa ansamblul, reuşea să uimească lumea prin asocierile timbrale cu totul neobişnuite şi prin mariajele stilistice inimaginabile anterior, este un magician al instrumentului său, dar şi un comunicator cu o energie de nestăvilit, convins că muzica este acea punte între culturi în care trebuie să credem cu toţii.
Probabil, cea mai bună orchestră din lume
Sala Operei Naţionale era arhiplină. Şi nu oricând, ci în acea seară de vârf a manifestărilor Bucureşti 550, când oferta culturală era de o densitate fără precedent în acest sezon, în Piaţa Constituţiei cântând nimeni alta decât Angela Gheorghiu, iar la Sala Palatului Concertgebouw Orchestra.
Totuşi, am plecat la pauză, atrasă de faptul că puteam să mai prind Simfonia a VIII-a de Dvorak în versiunea lui Mariss Jansons cu, probabil, cea mai bună orchestră din lume, al cărei concertmaestru era românul Liviu Prunaru.
Fabulos. Rareori nu mi-am mai găsit cuvintele pentru a descrie o interpretare precum cea a orchestrei Concertgebouw în această simfonie de Dvorak. Dintr-odată, mult comentata sonorizare a Sălii Palatului era perfectă, iar flexibilitatea, fluiditatea frazării acestei orchestre minunate condusă magistral de un mare dirijor aflat la apogeul carierei sale îţi tăia respiraţia.
Ca niciodată, părerile publicului, fie el de profesionişti sau de amatori, nu au mai fost împărţite. Ascultând un astfel de concert perfect şi, în acelaşi timp, plin de viaţă, îţi apare foarte clar de ce muzica clasică rămâne, pentru totdeauna, cea mai bună muzică din lume.