Video Satul feeric din munții Șureanu care dispare odată cu tradiția păstoritului. Ce s-a întâmplat cu școala sa emblematică

Munții Șureanu ascund unele dintre cele mai vechi așezări pastorale de pe teritoriul României, însă satele care le-au luat locul, apreciate pentru arhaismul lor, au ajuns în pragul dispariției.

Munții Șureanu sunt traversați de mai multe trasee turistice, cel mai popular fiind Via Transilvanica, o rută de drumeție care străbate cătunul pastoral Măgureni, zona Godeanu – Sarmizegetusa Regia, Platforma Luncanilor, Târsa, Poiana Omului și Fundătura Ponorului, coborând apoi în Valea Streiului, la poalele Retezatului.

Școala din satul care dispare odată cu tradiția oieritului

Popularitatea de care s-a bucurat proiectul Via Transilvanica a adus numeroși turiști în ținutul cetăților dacice și al stânelor arhaice din Munții Șureanu. Însă atractivitatea zonei nu a fost suficientă pentru a-i convinge pe localnici să rămână în așezările montane ca Urșici, Târsa, Cioclovina – de pe Platoul Luncanilor, ori cătunele Măgureni sau Ponorici, toate înființate de păstori.

În Urșici, un sat pastoral aflat la peste 1.000 de metri în Munții Șureanu, clădirea de lemn a vechii școli, înființată la mijlocul secolului XX, amintește că în trecut așezarea era animată de glasuri de copii. Primul învățător al școlii a ajuns aici în 1943, iar de atunci, până în anii 2000, școala locală a funcționat, pentru tot mai puțini elevi. Unele relatări vechi din anii ’50 amintesc de construcția școlii din vârf de munte.

„Şcoala a fost clădită în „centru”, la egală depărtare de fiecare grup de case. E nou-nouţă. Nici aici, nici la Ursici, satul care se vede hăt-hăt, pe culmea aceea din zare, n-au existat şcoli, iar până în Boşorod e cale de 20 km. Privind-o şi amintindu-mi drumul îngust şi abrupt pe care abia de poţi duce un cal de dârlogi, am simţit cum mă copleşeşte o adâncă emoţie; i-am văzut parcă pe oamenii acestui capăt de lume cioplind, strângând var, geluind şi, mai ales, suind pe umeri şi-n braţe, cale de șase km de urcuş greu, toată clădirea asta, numai şi numai ca atât ei, cât şi pruncii lor să se poată apleca asupra abecedarului! Încă, şi aici, şi la Ursici, oamenii urii locului au căţărat cu spatele, în vârful culmilor, cărămizile şi varul, sticla şi dulgheria, băncile şi tablele; au cărat pe umeri bârnele cioplite şi căpriorii, iar în palme, să nu se boţească sau să se murdărească, hărţile, cataloagele, planşele cu animale şi păsările împăiate”, amintea publicistul Dragoș Vicol.

Satul Urșici a fost înființat de familiile de păstori care s-au așezat pe Platforma Luncanilor, iar la mijlocul secolului XX avea peste 200 de locuitori. Vechea școală era centrul comunității arhaice, cu gospodării risipite pe culmi, uneori la câțiva kilometri unele de altele.

„Nu am avut biserică și trebuia să mergem două – trei ore pe jos, până la biserica din Luncani și chiar mai departe, la cea din satul Târsa. Dar a fost școală. S-a desființat însă, pentru că au mai rămas vreo opt familii și nu mai sunt copii. Am fost aici la școală. Mă trimiteau părinții cu cărțile în traistă și, după ce terminam orele, plecam la oi. Acolo, puneam cărțile pe genunchi și învățam”, a povestit un localnic.

Patru-cinci familii mai locuiesc în satul Urșici din Munții Șureanu, o așezare care se stinge încet odată cu tradiția păstoritului. Satul nu a fost electrificat, drumul spre sat a rămas nemodernizat pe ultimii zece kilometri care urcă din valea Luncanilor (comuna Boșorod), utilitățile nu au ajuns, iar panourile solare montate pe casele din Urșici nu oferă suficientă energie pentru nevoile gospodăriilor în timpul iernii. Ulițele satului pot pune probleme celor care urcă aici cu mașina, din cauza făgașelor, a alunecărilor de teren, doborâturilor de arbori și pantelor abrupte, iar animalele sălbatice fac adesea pagube.

Munții Șureanu, ținutul stânelor și al cetăților dacice

Numărul localnicilor a scăzut la câteva sute în toate satele din Munții Șureanu, cuprinse în mare parte pe teritoriul Parcului Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina, cu o suprafață de aproape 40.000 de hectare.

Așezările montane au origini străvechi, fiind înființate în ținutul cetăților dacice, bogat în situri arheologice valoroase, cum sunt capitala antică Sarmizegetusa Regia, cetățile și fortificațiile dacice, castrele romane sau turnul medieval de la Crivadia.

Cele mai prețioase resurse naturale ale parcului sunt pădurile, care ocupă aproape 70 la sută din suprafața sa și se întind și în împrejurimi, pe versanții orientați spre văile Streiului și Mureșului.

Relieful carstic care domină Munții Șureanu a favorizat apariția în timp a numeroase monumente ale naturii spectaculoase. Aici se află Fundătura Ponorului și Ponorici, peșterile Bolii, Șura Mare și Cioclovina, unele locuite din cele mai vechi timpuri, cheile Crivadiei, Băniței și Tăii, platourile montane Vârtoape, Luncani, Troianului și Comărnicelului, cascadele Șipote și Valea Rea-Cioclovina, dar și numeroasele ponoare formate de pâraiele care străbat ținuturile sălbatice ale Șureanului.

Oamenii au animat din cele mai vechi timpuri aceste locuri, iar așezările pastorale care împodobesc munții, deși tot mai depopulate, au rămas cele mai atractive locuri ale Munților Șureanu.

„Oamenii au locuit în trecut îndeosebi pe culmile domoale specifice acestei zone, iar acolo unde versanții erau prea înclinați au fost amenajate terase întinse, impresionante, multe dintre ele fiind înghițite în timp de păduri. În zilele noastre, gospodării risipite sau grupate încă mai pot fi observate pe versanții și culmile semețe, aflate adesea deasupra norilor. Deși multe case sunt realizate din cărămidă, locuințe vechi din lemn mai pot fi întâlnite în localitățile Costești-Deal, Târsa, Prihodiște, Alunu, Cioclovina, Fizești, Federi, Merișor și Bănița”, arată administrația rezervației.

Platoul Luncanilor, ținutul străvechi al oierilor

Platoul Luncanilor din Hunedoara, un ținut aparte al Munților Șureanu, a fost locuit din cele mai vechi timpuri, arată descoperirile arheologice.

În întinderea sa de peste 20.000 de hectare, platforma montană cuprinde dealuri și munți cu înălțimi de 800–1.400 de metri, mărginiți de văile adânci ale râurilor Strei, Luncani și Grădiștea și acoperiți în mare parte de pădure.

În centrul ei se află satul Târsa din Hunedoara, o așezare cu mai puțin de o sută de locuitori, înființată de păstori la răscrucea drumurilor de plai care legau cele mai importante cetăți dacice.

„Urme ale cetăţilor şi aşezărilor dacice sunt răspândite pe întreaga platformă. În satul Târsa s-au găsit urmele unui castru roman şi ale unor aşezări civile dacice”, informa etnologul Lucia Apolzan, care a cercetat peste un deceniu aceste locuri.

În apropiere de Târsa, la peste 1.000 de metri altitudine, Poiana Omului este un vechi nod de comunicație al păstorilor aflați în transhumanță din zonele de șes ale Carpaților spre pajiștile alpine ale munților Retezat, Șureanu, Parâng și Cindrel. Din Poiana Omului, alte drumuri de munte, luate la pas de păstori și turiști, duc spre Vârful Godeanu (1.659 m), „muntele sfânt al dacilor”, care se înalță deasupra Sarmizegetusei Regia, ori coboară spre Fundătura Ponorului, numită și „Palma lui Dumnezeu” pentru frumusețea sa, și spre Fundătura Ponoriciului, care o concurează în preferințele turiștilor.

Înșirate la poalele Godeanului, culmile Rudele, Meleia și Tâmpu erau împânzite de așezări dacice sezoniere, care puteau fi locuite doar câteva luni pe an, restul timpului rămânând sub zăpadă. Unii oameni de știință au arătat însă că acestea funcționau ca stâne dacice ori chiar ca așezări legate de exploatarea unor zăcăminte de fier din zonă.

Creșterea animalelor, tradiție străveche

Pe același platou al Luncanilor, satele Cioclovina și Ursici, cu gospodării risipite pe dealuri, și-au păstrat înfățișarea arhaică de acum mai bine de un secol, iar alte cătune, aproape pustii, amintesc și ele de ocupația tradițională a localnicilor din cele mai vechi timpuri.

„Principala ocupaţie a locuitorilor din zonă este creşterea animalelor. Elementele tradiţionale, îmbinate cu tehnici moderne introduse pentru uşurarea muncii, au rămas mărturii menite să ateste vechimea acestei îndeletniciri. Teritoriul, în trecut aproape în exclusivitate pastoral (luncănenii fiind cunoscuţi ca oieri), cunoaşte în prezent introducerea, pe lângă activităţile de îngrijire a vitelor, şi a îndeletnicirilor agricole, prin cultivarea plantelor (porumb, secară, cartofi etc.) şi valorificarea pomilor fructiferi”, arată reprezentanții rezervației.

Păstoritul pendulator este practicat la stânele aflate în munții din apropiere: Retezat și Șureanu. Începând cu luna mai, familiile își adună vitele și oile, trimițându-le la cea mai apropiată stână, aflată la o zi sau două de mers. Între 15 mai și 1 iunie se efectuează urcarea turmelor către munte, iar între 1 septembrie și 1 octombrie este perioada în care acestea coboară de la munte.

Numeroase stâne împânzesc Munții Șureanu, iar unele au devenit atracții turistice. Cele mai apropiate de traseele turistice și drumurile locale sunt cele de la Poiana Omului, Vf. Chicerii, Porumbelu, Rudele, Steaua Mare, Scârna și Godeanu. Alături de ele, munții sunt presărați cu numeroase sălașe, numite și colibe sau conace.

„Sunt, practic, alte case, cu caracter temporar, ale localnicilor, aflate în zonele pajiştilor şi fâneţelor montane. Aceste gospodării sunt folosite preponderent începând cu debutul sezonului pastoral, în zonă făcându-se fânul necesar pentru sezonul de iarnă”, arată APNGMC.

Sălașele care se regăsesc în apropierea traseelor turistice sunt: Chicera, Fundătura Ponorului, Ponorici, Bulzu-Paltinu și Ponoare-Porumbelu.