Răsfăţ andaluz
0Pentru simţuri, sudul Spaniei e o desfătare, un festin, un amestec de minuni. M-am pierdut, vreme de zece zile, pe străduţele înguste ale oraşelor andaluze, cu ferestre înalte şi flori curgătoare, cu mozaicuri şi bucăţi colorate de ceramică atent încrustate în ziduri...
Am plecat cu gânduri mari în sudul Spaniei. Să iau la picior vreo cinci-şase oraşe, “dacă s-o putea, şi mai multe”. Şi nu s-a putut. Nu m-a lăsat inima să alerg de colo-colo. Nu m-au lăsat cele trei oraşe-minuni, ispititoare până peste poate: Málaga, Granada, Córdoba.
Ca nişte prinţese cu feţele ascunse-n văluri, m-au ademenit, m-au uimit, m-au vârât prin toate colţurile şi ascunzişurile, m-au purtat pe străduţele lor frumoase, cu oaze de verdeaţă pitite printre ziduri, şi mi-au lăsat, din loc în loc, câte un semn, câte o firimitură, să nu mă pierd, să nu mă las, să nu le las. M-au prins în mreje cum l-au prins pe Gavrilescu ţigăncile.
Oraşul lui Picasso
Málaga. “Ciudad del paraiso”. Aşa e supranumit oraşul aflat pe ţărmul Mediteranei, întemeiat de fenicieni prin anul 1.000 î.Hr. Vizitat masiv de turişti englezi încă de prin anii ’60, atraşi de soare şi de plajă, oraşul e cunoscut azi mai cu seamă drept loc al naşterii lui Pablo Picasso.
Mai e şi-acum casa în care-a deschis ochii artistul, în 1881, cu ferestrele dând spre Plaza de la Merced, plină de porumbeii pe care-i desena Pablo, puştiul cu ochi negri şi pătrunzători.
Málaga înseamnă, însă, mai mult decât Picasso: înseamnă fortăreaţa Alcazaba, castelul Gibralfaro, “La Manquita”, catedrala cu un singur turn, “Plaza de toros La Malagueta”, arena de corride, cu tauri furioşi şi matadori chipeşi, îmbrăcaţi în “trajes de luces”, veşminte de lumini...
Şi dacă treci de obiectivele măreţe, descoperi un oraş ce te câştigă prin detalii: prin “abanicos”, evantaiele fără de care madamele malagueneze nu ies la promenadă, prin cornetele cu “almendras” (migdale), pe care le vând moşulicii oraşului, prin îngheţata de la Casa Mira, cu aromă de “manzana verde” (măr verde)...
M-am îndrăgostit, însă, de-a dreptul de oraşul andaluz, după vreo două ceasuri petrecute la Kelipe, clubul de flamenco ascuns pe o străduţă cam dărăpănată. Vocile adânci, tânguetoare, pantofii roşii-roşii ai dansatorului, mâinile ca fluturii, dezmierdându-se, alungându-se, patosul, jalea, nebunia... Ay, qué bonito!
El que no ha visto Granada...
... no ha visto nada! Aşa zice locuitorul oraşului Granada, umflându-se în pene. Cine n-a văzut Granada, n-a văzut nimic. Aş zice că subscriu. Dar aş reformula: cine n-a văzut Alhambra din Granada, chiar că n-a văzut nimic. Oraşul-regal Alhambra. Ansamblu de monumente de arhitectură islamică aflat în patrimoniul UNESCO. Cel mai vizitat obiectiv din Spania. Se stă la cozi o zi întreagă ca să-ţi iei bilet. Dar când intri, rămâi mut.
Piesa de rezistenţă: “Los Palacios Nazaries”, palatele sultanilor din dinastia Nasrid. Dar nici grădinile - “Generalife” - nu sunt mai prejos. Roşu, verde, cărămiziu, nuferi, scări cu mânere în care curge apă rece, fântâni care apar de unde nu te-aştepţi, ascunzişuri răcoroase şi, mai presus de toate, dantelele în piatră, pereţii încrustaţi.
Şi dacă ajungeţi în oraşul de la poalele munţilor Sierra Nevada, nu rataţi nici vechiul cartier evreiesc Albaicin, cu casele lui albe înveşmântate-n flori, nici ceainăriile micuţe, loc de visare, de zăbavă, unde, în semiumbră, te desfeţi c-o licoare din plante aromate, fierbinte şi dulce, în pahare aurii. Nu mă-ntrebaţi cât costau ceaiurile. Nu-mi amintesc. Îmi cam pierdusem uzul raţiunii...
Alice în Ţara Minunilor
Córdoba mi s-a lipit de suflet. O poartă înaltă, din piatră, m-a trecut în altă lume – în vechiul cartier al oraşului, îmbibat de poveşti, unde-s strânse, ca-ntr-un buchet, zeci de comori. Mezquita, moscheea transformată-n catedrală, aflată în mijlocul unui labirint de străduţe, aproape că nu se poate descrie. E o bijuterie, vă implor să n-o rataţi.
Alcazar de los Reyes Cristianos, adică palatul regilor creştini, băile califale, sinagoga, Casa Andalusi... Ultima e o minune: intri într-o casă tipic andaluză, din secolul al XII-lea. Muzica, aerul, aromele, apa clipocind pe pietre, pânzele, lămpile, hainele, toate te duc atunci, în timpul Califatului Córdobei. Pentru câteva ore, m-am simţit ca Alice în Ţara Minunilor...