Ora mesei

Foamea, apetitul şi răstimpul destinat mesei s-au scindat, au evoluat autonom.

Legătura dintre masă şi oră era, într-o vreme, atât de strânsă încât unele mese au luat chiar numele orelor la care aveau, îndeobşte, loc: micul dejun se chema în Elveţia „Znüni”, „Neinerln”, în Tirol (ambele derivate din numeralul nouă) sau „Elführtje” („oraunsprezece”), în Frislanda de Est. La fel, masa de după-amiază, în jurul orei patru, era numită „Zvieri” („la patru”, în germana elveţiană).

Ieri.

Mesele împărţeau ziua în segmente relativ egale şi se integrau firesc în ritmul zilei, marcat de odihnă, muncă şi rugăciune, iar foamea, pofta şi ora mesei se suprapuneau, convieţuiau fericit.

Nu în ultimul rând, masa la oră fixă era un prilej pedagogic de a deprinde şi respecta, încă de la o vârstă fragedă, alături de alte norme de bună purtare aferente mesei, punctualitatea.

Azi.  

Ciclurile temporale fixe - astronomice, naturale sau religioase -, care reglementau odată ora mesei, au fost înlocuite de cele asociate traiului modern în marile oraşe, mai laxe, dar mai arbitrare şi mai solicitante temporal.

Foamea, apetitul şi răstimpul destinat mesei s-au scindat, au evoluat autonom: mi-e foame când n-am timp să mănânc, iar când am timp, nu mai mi-e poftă.

Sub aparenţa unei eliberări hedoniste de orarul fix (mănânc când vreau, când îmi place), momentul mesei ajunge să fie determinat pavlovian (văd/miros „Fornetti” – salivez, mă opresc, mănânc) sau, în cele din urmă, din nou, temporal (am un răgaz - mi-e foame sau nu, mănânc).

Izgonite la ceasurile târzii ale nopţii, mesele de peste zi se răzbună, provocând un somn mai agitat ca starea de veghe şi vise
istovitoare ca o zi de lucru.