Avignon, oraşul-vârtej

Festivalul a fost înfiinţat de către Jean Villar în 1947 şi s-a dezvoltat prin extinderea concep-tului de teatralitate contemporană.

Am 6 ani şi mama mă-nvaţă un cântec. „Sur le Pont d'Avignon on y danse, on y danse/ Sur le Pont d'Avignon, On y danse tous en rond". Am 28 de ani şi sunt pe pod. Cântecul intră-n asfalt. Avignon e un oraş-reţea sonoră, care-şi întinde plasa de sunete în săli de spectacole, în hale, pe ziduri, trotuare, foste spaţii industriale sau mănăstiri. Într-un oraş-afiş imens în care se înghesuie şi se izbesc litere şi imagini, vocile curg din teatru pe treptele clădirilor, pe băncuţele din curtea în care au loc întâlnirile cu artişii invitaţi, pe asfaltul din care ţâşnesc trupe din Off tapetate cu flaiere. Vocile lasă pete de zgomote pe ziduri sau se preling ca nişte dâre de sunete pe trotuar. Sunt voci pe care Palatul Papilor le acutizează, le atrofiază sau le amortizează într-un spaţiu care devine timp aglomerat.

Frenezia străzii

Există mai multe felii de Avignon, mai multe identităţi temporale şi vizuale ale oraşului. Există un Avignon antespectacol public - festivalul -, un Avignon postspectacol public şi un Avignon care e însuşi context-cadru al spectacolului public. Ultima felie e Avignon-ul care, timp de trei săptămâni, în luna iulie, se rostogoleşte în zeci de proiecte cultural-stradale, care trăieşte în aura evenimentului spontan sau programat.

E Avignon-ul care „se-ntâmplă" mereu, în care se coace de dimineaţa până noaptea târziu câte ceva. Un Avignon cu timpi specifici de derulare a spectacolului. Un Avignon pistruiat cu zeci de evenimente - expoziţii, lansări, dezbateri etc. -, care se-mbulzesc frenetic. Înainte să-nceapă festivalul, e tatonat timpul evenimentului-care-urmează. Se lipesc afişe pe toate gardurile, pe toate zidurile, în cârciumi, pe burlane, se agaţă imagini pe fire de telegraf. Strada devine spaţiu de semnalizare a spectacolului, dozator ambulant de titluri şi date. Oraşul îşi pregăteşte localizările timpilor de spectacol. Ce, când şi unde urmează să vezi o montare, cum poţi ajunge cel mai uşor la locul indicat, puncte de reper care te ghidează în stomacul unui oraş-vârtej de prezenţe spectaculare.

Festivalul de teatru de la Avignon e un eveniment tentacular, întins din locuri diferite în cotloane ciudate în care o femeie-statuie aurită îşi lipeşte de ureche o pâlnie de sticlă sau în care o perucă blondă cu zeci de şuviţe colorate îmbracă o colivie aşezată în vârful capului, plină de nasturi şi funde. E oraşul în care exişti ca să vezi, ca să te surprinzi descoperind bula de spectacol din fiecare apariţie. Strada generează spectacol instantaneu, fotograme developate alert într-un show corporal continuu. Şi tot strada se retrage în timpul aţipit, postfestival, când afişele devin mormane de hârtie alungite pe trotuarele pustii. Ca şi cum laşi în urma ta o casă depersonalizată, ciobită de golurile pe care obiectele luate le-au „depus". Spectacolul s-a sfârşit. Timpul îi va regenera începutul.

Forfota nopţii

Oraşul e festivalul care a reuşit să creeze centre de putere urbană prin spectacol. Zone care-şi cheamă spectacolele integrate perfect în pulsul lor arhitectural. În 2007, la Cloître des Carmes am văzut o coadă imensă. O prelungire a aşteptării spectacolului în stradă. Am crezut c-am greşit locul şi că acolo urma să fie un concert. Dar nu-l greşisem. Acolo urma să înceapă spectacolul creat de Rodigo Garcia, regizorul-torpilă care, în prezent, lucrează la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu" din Timişoara.

Spectacolul se agita dincolo de ziduri ca o plantă căţărătoare care sfida zidurile. Tot în 2007, la Église des Celestines, zeci de japonezi stăteau aliniaţi aşteptând să intre la „Hey Girl", regizat de Romeo Castelluci, un spectacol-plastilină care ia forma şi volumul personajelor modelate de ea. Avignon forfoteşte. Noaptea târziu simţi nisip în ochi. Spectacolul urban se mişcă difuz pe retină. Adormi şi te trezeşti în pasta lui de sunete.

Turiştii privesc fascinaţi spectacolul străzii

La Avignon, cu Mihaela Michailov

Mihaela Michailov este dramaturg şi critic de artele spectacolului. Colaborează la importante reviste de specialitate din România şi din străinătate. În aprilie 2009, Lark Theatre, New York a invitat-o pentru o lectură a piesei „Mi-e frică".

În iulie 2009 a obţinut o rezidenţă de dramaturgie la Royal Court, Londra. Piesele sale - „Complexul România" şi „Familia Offline" - au fost publicate de Maison Antoine Vitez, Paris. În prezent este doctorand la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale".

Palatul Papilor. Şapte papi au locuit, între 1309 şi 1377, într-un spaţiu care-ţi taie respiraţia prin anvergura arhitecturală şi efectul de ''intimitate în grandoare''. În Palatul Papilor, fiecare sunet e o instalaţie de ecouri, fiecare corp e o umbră reflectată şi topită în ziduri.

Podul din Avignon. A se vedea mai ales noaptea, când podul devine o frânghie de lumini suspendată, pe care ai senzaţia că apa urcă şi se usucă.

Caruselul. Un căluţ alb stropit cu roz, albastru şi galben, un elefant cu pietricică, feţe de copii care dau din picioare de bucurie, un vârtej de zgomote şi trepidaţii, toate fac din carusel un spaţiu alert.