Brăţări din aţă colorată

Laura simte bucuria şi fericirea pe care ţi-o aduc lucrurile simple. În urmă cu ani buni ştiam să croşetez. Acum încep să fac din nou lucruri frumoase cu mâinile mele.

Mamaia. Bunica din partea mamei. Mi-o amintesc croşetând milieuri de macrameu în toate iernile pe care le petrecea la noi, la Brăila, departe de casa ei şi de pământul ei de la Străoane, Vrancea. Era prea frig să stea singură în casa de la ţară o iarnă întreagă. Aşa că venea la noi, stătea ca pe ace cu gândul la „ce-o fi acasă la mine, mamă, ce-o fi?" şi croşeta milieuri meşteşugite. Nu ca să le vândă. Doar ca să le pună prin casele tuturor celor dragi. Aproape tot ce avea în casa ei - covoare, aşternuturi de pat, pături, decoraţiuni - era făcut de mâna ei.

M-a învăţat şi pe mine să împletesc, să croşetez, să cos. Stăteam amândouă şi „mărunţeam" din mâini. Eu îi băgam aţă în ac, pentru că nu mai vedea aşa bine, şi povesteam lucruri frumoase - de pe vremea când „tătaia" avea cal şi şaretă - poveşti de care fetiţele de la oraş sunt îndrăgostite. Împleteam, croşetam şi coseam şi eu cot la cot cu ea. Dar apoi m-am făcut mare şi am uitat şi să împletesc, şi să cos, şi să croşetez. Toate lucrurile astea nu au mai contat. Doar poveştile cu cai şi şaretă îmi mai aduceau din când în când câte un zâmbet, de multe ori ironic, în colţul gurii.

Cu mâinile mele

Azi mi-am amintit de mamaia. Azi, în timp ce croşetam de zor o improvizaţie de colier de aţe cu mărgele şi cu macrameu, cadou pentru ziua Oliviei. M-am uitat aşa, brusc, la mine, cum îmi mergea mâna cu croşeta, cum descopeream că ştiu să fac tot felul de împletituri şi că îmi veneau de undeva atâtea lucruri pe care le credeam de mult uitate.

„Uite, eu plec în curând şi mi-ar trebui şapte vieţi să fac tot ce vreau să fac din mărgele şi aţe. Vreau să ţi le dau pe toate ţie şi să te învăţ să faci lucruri frumoase cu mâinile tale", mi-a spus într-o zi Margarita. Ea pleacă înapoi în Ecuador. Zburăm până la Sao Paulo cu acelaşi avion, la jumătatea lui iunie. Şi de acolo ne despărţim. Simt eu aşa, pe undeva, că nu de tot. Doar pentru o pauză scurtă.

Margarita, prietena mea dragă şi un fel de bunică pentru micuţul nostru Sasha, s-a apucat să-mi arate cum să fac brăţări, cum să croşetez, cum să împletesc, cum să fac inele, mandale şi cercei din pietricele de sticlă colorată. M-a învăţat cum să fac un „prinzător de vise" - aşa cum e tradiţia în America de Sud -, şi cum să-mi vopsesc hainele. Şi, în timp ce stau cu Sasha lângă mine, eu croşetez, fac brăţări şi mărgele, parcă îl aud pe tata spunând „da, tată, de-aia ai făcut atâţia zeci de ani de şcoală..."

Sunt nişte ani de când nu m-am mai gândit aşa, cu toată fiinţa, la mamaia mea de la Străoane. Şi iată că o fac aici, în Piracanga, atât de departe de satul în care am copilărit şi de iernile de la Brăila.

Fericirea din lucruri simple

Şi mă mai gândesc şi cum, tot mai mult şi mai profund, mă întorc la origini şi la tradiţii, la lucrurile alea simple şi atât de frumoase care apropie oamenii, îi fac să se oprească din alergat şi le dau timp să stea la poveşti, să se vadă, să se audă.

Închid ochii şi-mi închipui că o îmbrăţişez pe mamaia, că o mângâi pe părul ei alb-alb şi creţ de la bigudiurile pe care i le punea mama. Că o sărut apoi apăsat pe amândoi obrajii şi că o privesc în ochii albaştri: „Sărut mâna, mamaie, pentru tot ce m-ai învăţat!"

Cât îmi place fericirea asta din lucruri simple! Bucuria pe care o simt în timp ce-mi las mâinile să creeze. Liniştea asta pe care o simt şi recunoştinţa pentru că viaţa e aşa de frumoasă atunci când îi dăm voie să fie simplă, naturală, neforţată. O lume întreagă oprindu-se din alergat, din mers la război, din muncă până la epuizare, din făcut politică, din uitat la televizor, din vorbit la telefon, din înghesuit la cozi... O lume întreagă aşezându-se pe podea şi împletind în tihnă brăţări din aţă colorată!

*Alte povestiri din Piracanga puteţi citi pe blogul viataprinbalonulroz.blogspot.com.

Români în Bahia

Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul cuplului, cei doi trăiesc „departe de lumea dezlănţuită", la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia. Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era încă însărcinată. În fiecare săptămână, Laura povesteşte pentru cititorii ziarului „Adevărul" cum este viaţa în Piracanga.