INTERVIU Andrei Roşu, ultramaratonist: „Am fost fondatorul, impresarul şi şoferul trupei Gaz pe Foc“

Andrei Roşu (39 de ani) vorbeşte relaxat şi cu umor despre anii tinereţii alături de trupa Gaz pe Foc, despre viaţa tihnită de corporatist şi, mai ales, despre importanţa de a alerga, de a te mişca. Andrei Roşu nu a fost niciodată intimidat de ritmul galopant al istoriei recente a României. I-au plăcut mai mult competiţiile de tot felul

Andrei Roşu este ceea ce americanii numesc un „self-made man“. De fiecare dată a îndrăznit să ia o decizie care să îl scoată din zona de confort, să îi provoace rutina, dar să îi alimenteze una dintre pasiuni. Vorbeşte despre viaţa sa detaşat, fără regrete şi cu mult umor. Dar nimic nu îl însufleţeşte mai mult decât discuţiile despre alergare, antrenamente, regim de viaţă şi respect faţă de propriul corp. Nici măcar performanţele fabuloase care l-au făcut cunoscut în întreaga lume. E bine că există, vor mai exista şi altele. Andrei Roşu nu se va opri din alergat niciodată. Şi comportamentul lui este molipsitor. Acest interviu a avut loc stând în picioare, într-un parc, lângă o bancă. Ne-am găsit o scuză pentru a nu ne aşeza şi nu a fost chiar aşa de rău.

„Weekend Adevărul“: Luna viitoare vei fi numit cetăţean de onoare al Braşovului, oraşul tău natal. Acolo ai şi copilărit?
Andrei Roşu: Aşa e, m-am născut în Braşov, dar m-am mutat în Bucureşti. În schimb, în Braşov mă întorceam în fiecare vacanţă.

Cum era elevul Andrei Roşu?
Eram un fel de clovnul clasei. La un moment dat, am făcut una mare. Am dat foc la şcoală! Învăţam la Şcoala Generală nr. 85 din Bucureşti. Ţin minte că era prin octombrie, era destul de răcoare afară. Chiar lipită de şcoală era o magazie de maculatură. Împreună cu nişte colegi, am găsit chibrituri şi am dat foc la nişte hârtii. Voiam să ne încălzim şi ne-am încins bine... Au venit pompierii! Pentru noi, copiii, a fost interesant. Câteva zile mai tâziu, a venit şi tata cu smoală, cu prietenii lui, să repare dezastrul rămas în urma noastră.

Te ţineai de şotii. Dar la ore erai cuminte?
Îmi amintesc că atunci când terminam lucrările de control, mă plictiseam, nu aveam stare. Mă ridicam şi mă plimbam printre bănci. Le spuneam colegilor: „Uite, trebuie să mai faci asta aici, dincolo ai greşit“. Învăţătoarea mă ruga să intru înapoi în bancă, dar eu n-o ascultam. Altă dată, m-a dat afară din clasă, că nu voiam să mă aşez. Am ieşit în mijlocul orei, am găsit o găleată metalică, am legat-o cu o sfoară şi am început să alerg prin curtea interioară cu ea. Imaginaţi-vă gălăgia! Au ieşit toţi elevii, toţi profesorii. Şi-aşa, tot apăreau însemnări în carnetul de note din clasele I-IV. Învăţătoarea umpluse foile de menţiuni cu prostiile făcute de mine. Erau scrise şi pe copertă!

„Nu am practicat niciodată un sport“

Ce îţi plăcea la şcoală? Aveai vreo materie preferată?
Am avut înclinaţie pentru pictură, în clasele II-IV. Am participat la câteva concursuri locale, pe sector şi apoi pe municipiu. Ştiu că m-am calificat la faza municipală cu „Chipul mamei“. Dar mama s-a speriat când l-a văzut, că era un desen à la Picasso.

Sport făceai?
Se făcea mişcare, în cadru organizat. Aveam câte două ore de sport pe săptămână, eram echipaţi în şort negru şi maiou alb. Îmi plăcea să fac mişcare, dar niciodată nu am practicat un sport. Am făcut doi ani orientare turistică. Trebuia să te orientezi prin pădure, cu busola şi cu harta, să găseşti nişte posturi. Îmi plăcea chestiunea asta, pentru că puteam să plec de la şcoală, să cer învoire. Am făcut doi ani. În perioada asta am descoperit bucuria de a sta în natură.

„La Revoluţie, m-am dus şi m-am jucat pe calculator.“

Erai în clasa a VIII-a la Revoluţie. Îţi mai aminteşti ceva de atunci?
Eram în Bucureşti. Am fost uimit când a apărut gaşca aia la televizor: „Am învins!“. Dar mi se păreau nişte oameni dubioşi şi nu i-am luat în seamă. Tocmai primisem un calculator. Commodore 64. M-am dus şi m-am jucat pe calculator.

Aşadar nu ai trăit nicicum momentul.
Ştiu că după câteva zile, au difuzat „Superman“, ceea ce mi s-a părut extraordinar. De obicei, la Televiziunea Română, serialele – „Toate pânzele sus“, „Racheta albă“, „Cireşarii“ – erau împărţite în aşa fel că vedeai cinci minute în fiecare duminică dimineaţă. Părinţii mei în schimb se temeau pentru cei care apăruseră la televizor. „Să vezi că vor fi executaţi!“ Nu le venea să creadă că a căzut regimul.

Ai studiat la liceul „Jean Monnet“, la profilul matematică-fizică. Te pricepeai la matematică?
Pentru mine, matematica a însemnat învăţarea pe de rost a unor formule. Nu mi-a plăcut niciodată matematica, să stau să fac conexiuni logice. Şi pentru Bacalaureat, şi la facultate, aveam nişte culegeri de unde am învăţat tipurile de exerciţii care ni s-ar putea da. În vacanţa de vară dintre BAC şi admiterea la facultate am conştientizat puterea trezitului devreme. Mă trezeam la 6.00 dimineaţa şi învăţam până seara. Cam 12 ore pe zi. Nu am ieşit nici să duc gunoiul timp de trei luni, doar ca să învăţ pentru Bac.

Ai mers la facultate la ASE. Părinţii, economişti fiind, ţi-au impus ceva? Şi-au dorit să ai o anumită profesie?
Direct, nu mi-au impus nimic. Ei doar au facilitat intrarea mea la ASE, cu meditaţii la matematică, la economie. Nici nu ştiu de ce am dat la ASE. Mi se părea atât de normal, încât nu am conştientizat. Ca în familiile de medici sau de avocaţi. Nu concepi să ai altă profesie decât a părinţilor.

La Revoluţie, am fost uimit când a apărut gaşca aia la televizor: „Am învins!“. Dar tocmai primisem un calculator. Commodore 64. M-am dus şi m-am jucat pe calculator.  

„Am cunoscut-o pe soţia mea la supermarket“
„Era un obicei ca elevii care absolveau clasa a IV-a să facă poze cu cei care intrau în clasa întâi. Simbolic, se preda ştafeta. Am descoperit o fotografie din clasa a IV-a sau a V-a, în care eu nu apăream, chiulisem din cine ştie ce motiv, dar apărea Oana, viitoarea mea soţie. Practic, am avut aceeaşi învăţătoare. Noi ne-am cunoscut mai târziu, în liceu. Dar nu prea aveam tangenţe, că era diferenţa de vârstă. Ne-am întâlnit după zece ani într-un supermarket. Eu venisem de la o petrecere, unde fumasem, băusem, ca orice tânăr. Mă durea capul. M-am hotărât să merg la supermarket să iau grepfrut. Auzisem eu că e bun la ficat. Eram îmbrăcat cu ce avusesem la îndemână. Era septembrie sau octombrie, era urât afară. Stăteam la coadă la casă, ea în faţa mea. La un moment dat, s-a întors să caute ceva. Atunci am recunoscut-o şi am intrat în vorbă“, îşi aminteşte Andrei Roşu.

Andrei Roşu a alergat pe toate cele şapte continente, inclusiv în Antarctica; Foto: Arhiva personală

„Am fost fondatorul, impresarul şi şoferul trupei Gaz pe Foc“

În 1992, ai pus bazele formaţiei Gaz pe Foc. Ce te-a determinat să debutezi în muzică?

A fost un hobby, eram în clasa a X-a. Ascultam multe formaţii de afară, îmi plăcea foarte mult muzica rap. Îmi doream să înfiinţez o trupă, nu eram atras de artiştii solo, mi se părea că nu inspirau. Probabil că eram traumatizat de artiştii pe care îi văzusem în muzica uşoară dinainte de Revoluţie.

Cum a început totul?
Am început să scriu versuri. Ascultam melodii care îmi plăceau şi încercam să fac versuri în limba română pe coloana lor sonoră. Apoi, am stat o noapte întreagă treaz  pentru a găsi un nume pentru trupă. Deşi nu existau membri încă, nu exista, de fapt, o trupă. Cred că am umplut un caiet de o sută de foi cu toate denumirile posibile şi am găsit numele când eram chiar pe ultima copertă.

Gaz pe Foc.

Mi s-a părut o denumire interesantă, mai ales că, după cum o creionasem eu, semăna vizual cu RUN-DMC. Mi s-a părut cool.  

Când i-ai cunoscut pe colegii de trupă?
La câteva luni după ce am fost exmatriculat pentru că am vopsit şcoala cu spray-uri. Spun povestea în melodia „X-matriculat“...

„Am luat nişte spray-uri ce conţineau vopsea/ Şi-am scris pe toţi pereţii *** Cancelaria./ Am fost dat în gât de vreun invidios/ Probabil că n-avea niciun os de ros./ Am ajuns la director, unde am îngheţat/ Mi-a spus foarte concis: eşti exmatriculat“.
Era atunci moda graffiti... În iarna lui 1992, m-am întâlnit cu un vecin, care mergea pe stradă cu o claviatură de amatori. Mi-a zis că merge la un prieten, Lucian, să compună. M-am dus şi eu cu el. Atunci am început să compunem melodii.  

Trupa Gaz pe Foc a incendiat muzica uşoară românească în anii '90 Foto: Mediafax

Care a fost primul eveniment la care a cântat Gaz pe Foc?
În 1993, vara, am fost invitaţi la petrecerea de final de an şcolar la „Jean Monnet“. Nu aveam încă un repertoriu, am compus atunci vreo trei melodii. Am organizat noi un concert în 1994. Primul nostru concert! Am închiriat sala de festivităţi a şcolii, cu o capacitate de 200 de locuri. Au venit 400 de oameni. Partea frumoasă a fost că, înainte de concert, am exersat cu un coleg chitarist. Se auzeau până afară nişte supărări, că băiatul era rocker. Aşa că aproape un sfert dintre cei din sală erau rockeri veniţi din cartier. Dar le-a plăcut oricum, omul a băgat chitară peste ce cântam noi, dance.

Cum înregistraţi piesele? Aveaţi studio?
Condiţiile în care înregistram erau fabuloase. Întâi făceam negativul, trăgeam de pe clapă pe casetă, apoi trăgeam de pe o casetă pe alta şi în acelaşi timp puneam vocea. Dar se auzea bine la concert.

Eraţi tineri şi vă cunoştea o ţară întreagă. Vă plăcea faima?
Noi am crescut organic, cumva. Nu s-a întâmplat peste noapte. La început ne-au cunoscut oamenii din cartier, apoi alţii din alte cartiere. Abia după ce am apărut la „Ceaiul de la ora 5“ pe TVR1 ori la un Revelion, un Paşte la televizor, au început să ne mai recunoască cinci oameni. Mai târziu, a apărut şi ProTv, unde mai apăream la „Salut, generaţia PRO“. Mi-am dat seama că sunt cunoscut abia în 1998 sau ’99, când mâncam la un restaurant şi se uitau mulţi oameni la mine. Nu mi s-a urcat la cap niciodată.

Vă contactau fanii? Corespondaţi cu ei?
Ne scriau, aveam căsuţa poştală 18-97, la Oficiul Poştal Băneasa. Mie îmi plăcea să corespondez cu ei. Scriam răspunsurile la calculator, scoteam textul la imprimantă şi semnam. Unora le trimiteam şi postere.

Erai foarte implicat în activităţile trupei.
Eram student, aveam timp. Eram şi impresar. Pe CD-uri era trecut numărul meu de telefon, deşi scria „Mihai Ionescu, impresar“. Dar era ciudat să mă sune lumea şi să spun eu „Băieţii fac show!“. Şi mereu răspundeam la telefon cu o voce mai serioasă, gravă. Am fost şi şoferul trupei, după ce mi-am cumpărat un Matiz. Am parcurs sute de mii de kilometri în el, noi cinci, cu claviatură, bagaje, tot. Aveam numărul GPF, eram dedicaţi, totul era branduit. (râde)

Ce făceaţi cu banii câştigaţi în concerte?
Eu nu am avut vreodată bani puşi deoparte. De obicei, ne luam haine, ni se părea inadmisibil să apărem cu aceleaşi haine de două ori. Apoi, investeam şi în muzică. Ne-am cumpărat o claviatură mai bună, propriile noastre microfoane.

Cum s-a încheiat experienţa Gaz pe Foc?
La un moment dat, prin 2001, după ce am stat cam trei luni împreună la mare, am început să ne certăm din diverse motive. Atunci am decis să ies din formaţie. În plus, duceam o viaţă dezorganizată. Mă gândeam că la un moment dat voi avea un copil şi nu aş vrea să mă întorc la el să întreb „În ce clasă mai eşti, fiule?“. Apoi, m-am gândit şi că dacă vrei o schimbare în carieră, o faci până la 24 de ani. Nu spui la 50 de ani că vrei să faci banking, că nu te mai angajează nimeni.

Andrei Roşu a ajuns şi în Munţii Himalaya; Foto: Arhiva personală 

„Sunt cel mai artist dintre bancheri“

„Weekend Adevărul“: Ce-ai făcut după ce ai ieşit din trupa Gaz pe foc?
Andrei Roşu: Am lucrat un an ca director artistic, până în 2001, la casa de discuri Alpha Sound. Trebuia să „am grijă“ de formaţiile cu care colaboram, să găsesc permanant alte trupe noi şi să mă ocup de promovarea lor. Ţin minte că în perioada aceea a venit la Alpha Sound formaţia L.A.. Erau nişte băieţi frumoşi, cărora le-am cumpărat nişte costume şi astfel le-am oferit – ceea ce se cheamă în marketing – o poziţionare. Adică au devenit un boy band  (n.r. – o trupă de băieţi) de manele. A fost un fenomen care a explodat atunci!

Aveai ochi, urechi pentru a găsi soliştii cu potenţial?
Da, mă pricepeam. La casa de discuri, am aranjat şi un mic studio ca să putem face demo-uri (n.r. – versiunea iniţială a unei melodii înainte să fie lansată), pentru că, de regulă, cele pe care le primeam se auzeau foarte prost. Studioul l-am realizat cu un prieten cu care mergeam în turnee cu Gaz pe foc, Bogdan, adică Dl Problemă. Şi ţin minte că prietena mea de atunci avea o verişoară în Târgovişte care era prietenă cu un tip din Alba Iulia – un puşti de 17 ani, de la care primisem un demo. Nouă ne-a plăcut mult cum suna. Era proaspăt. L-am contactat şi i-am propus să vină în Bucureşti, să lucreze cu noi la studio. Am dus muncă de convingere cu tatăl lui, care nu era de acord pentru că era încă prea mic.
 

Despre cine era vorba?
Puştiul era Marius Moga. Până la urmă, după o vreme, a venit şi a lucrat în studio cu Bogdan o perioadă. Ştiu că prima lui melodie a făcut-o chiar pentru Dl Problemă. O mai ţineţi minte pe-aia cu „Beau, beau“?
 

Cum s-o uităm?
Mi-aduc aminte că prima variantă a melodiei suna „Bang, bang, mi-am înşelat iubita“. Nu prea îmi suna mie bine „Bang, bang“, prea era à la Gipsy Kings. „Nu mai bine spunem «Beau, beau»? Sună mai româneşte, aşa“, le-am propus. Probabil eu eram influenţat şi de istoricul cu L.A....
 

Nu era fermecătoare viaţa în jurul artiştilor în anii în care muzica românească avea din ce în ce mai mult succes? De ce ai lucrat doar un an acolo?
Dincolo de distracţii şi concerte, existau şi părţi stresante. De exemplu, orice invitaţie la vreo emisiune a trupelor cu care colaboram se stabilea prin casa de discuri. Mă treceau toate transpiraţiile pentru că se întâmpla ca unii dintre ei să aibă telefonul mobil închis – mulţi nici nu aveau – cu o jumătate de oră înainte de emisiune, alţii întârziau ori nu mai ajungeau. Şi eram pus într-o situaţie jenantă. În plus, înainte să plec, apăruseră două proiecte interesante: trupele Akcent şi O-zone. Şi Alpha Sound a refuzat să-i reprezinte, deşi eu m-am luptat pentru ele. Aşa că am decis să mă rup definitiv de viaţa muzicală.

Ai luat-o de la zero. Dar în ce direcţie?
Îmi plăcea o anumită predictibilitate în legătură cu oamenii şi cu ziua de mâine şi am zis că e momentul să îmbrăţişez cariera în sfera economică, pentru care mă pregătisem la ASE. Am lucrat un an la stat şi am înţeles acolo de ce se numeşte „stat“. Nu făceam mai nimic. Am simţit că nu pot sta la birou să joc Solitaire. Am plecat şi m-am angajat la o bancă, ca Marketing assistant. M-am ocupat mai mult de partea de vânzări din companie. După şase luni de insucces total, am luat 10-20 de cărţi americane despre vânzări, le-am citit şi am început să aplic sfaturile. Un an mai târziu, eram cel mai bun din companie. Aveam 36 de conturi, iar obiectivul era 12. Şi am crescut gradual în funcţii, de la trainer intern pentru vânzări, la expert în cadrul companiei şi acum lucrez într-o zonă de dezvoltare de business.

N-a fost dificiă trecerea de la viaţa de artist la corporatist?
Am avut mereu flexibilitatea de a o lua de la capăt. Cred că aşa suntem structuraţi ca oameni – învăţăm tot timpul ceva nou, de la primii paşi la şofat. Totuşi, când eram în zona muzicală, toţi spuneau că sunt prea serios pentru muzică şi că ar trebui să îmbrăţişez o carieră în zona financiară. Dincoace, mi-au spus că sunt prea artist. Probabil că sunt cel mai artist dintre bancheri şi cel mai bancher dintre artişti. De un an lucrez stând în picioare. Mi-am pus calculatorul pe nişte baxuri de hârtie de xerox, ca să-l am la nivelul corpului. Aşa mă pot mişca tot timpul.

Marius Moga a făcut prima melodie chiar pentru Dl Problemă. O mai ţineţi minte pe-aia cu „Beau, beau“?

Andrei Roşu lucrează de 14 ani într-o corporaţie şi este fericit. Foto: Eduard Enea

„Alergarea s-a manelizat? Şi ce dacă!“

Ai devenit mult mai cunoscut ca maratonist, însă oamenii spun adesea „Andrei Roşu, maratonistul din fosta trupă Gaz pe Foc“. Te deranjează în vreun fel referirile la trecutul muzical?
Nu, nici vorbă. Evit însă să bat pasul pe loc în amintiri despre copilărie, facultate, muzică. Nu-mi place să mă întâlnesc o dată pe săptămână cu foşti colegi şi să avem aceleaşi discuţii despre ce făceam noi în nu-ştiu-ce an. Îmi place să mă uit la viitor. De exemplu, dacă veniţi la mine acasă, n-o să ştiţi că alerg pentru că n-am diplome şi cupe pe noptiere sau pereţi. Le duc în beci. Nu vreau să ajung la o automulţumire. Eu nici nu ştiu ce o să fac peste 20 de ani. Poate o să fiu un mare bucătar-şef! Singurul lucru care mă bucură la această notorietate nu este faptul că lumea mă recunoaşte pe stradă, ci să ştiu că există câţiva care au auzit de unul care merge la astfel de competiţii şi au fost motivaţi să mai schimbe ceva în viaţa lor.

Probabil că peste 20 de ani n-o să mai poţi să alergi.
A, asta cu siguranţă o să fac toată viaţa.

Cadoul lui Andrei Roşu de ziua lui

Cum au fost primele ture de alergat? Te-ai dat jos de pe canapea în 2009.
La vremea aceea, Alex, primul nostru fiu, avea 1 an. Şi începuse să imite aceleaşi gesturi pe care eu şi soţia mea le făceam. Stăteam noi în casă – stătea şi el. Se târa pe canapea, acolo unde ne întindeam noi. Dacă eram eu la calculator, voia şi el. Atunci mi-am dat seama că asta o să devină şi el. Mi-am spus că e foarte important, ca părinte, să devin ceea ce vreau să devină copilul meu. Am decis să ies din zona mea de confort, iar primul lucru a fost să mă ridic de pe canapea. În primii an de alergat, oamenii care erau prin parc se uitau suspect la mine. Se gândeau că ori am furat, ori am făcut ceva oribil. Acum, însă, sunt mai mulţi oameni care aleargă decât cei care se plimbă. Mai aud opinii cum că „alergarea s-a manelizat“. Şi ce dacă! Aşa prefer să fim – un neam de manelişti care aleargă! (râde)
 

Şi copilul tău aleargă acum. Tu l-ai îndemnat?
El a crescut văzându-ne pe mine şi pe soţia mea alergând. De multe ori, când erau competiţii în ţară, în loc să ne petrecem weekendurile la grătar, noi mergeam la concursuri. La finish, mă aşteptau copiii şi preferam să încetinesc pe ultimii 200 de metri şi să alerg împreună cu ei, chiar dacă eu coboram în clasament. Cu timpul, alergatul a devenit ceva normal în familie.

Care a fost prima lui competiţie?
La 3 ani, a participat la prima cursă oficială, de 5 kilometri. Eu niciodată nu l-am forţat, l-am lăsat pe el să aibă iniţiativă. Apoi, văzând că eu, în fiecare an, de ziua mea, alerg un număr de kilometri egal cu vârsta pe care o împlinesc, a zis că vrea şi el acelaşi lucru. 7  kilometri nu mi s-au părut aşa mult pentru el. La finalul cursei a zis: „Hai să mai facem o tură!“. L-am temperat cu greu, dar l-am văzut că se simţea bine şi am continuat. Anul acesta, a zis că nu mai vrea doar să ofere medaliile la finalul Transmaratonului (n.r. – care se desfăşoară pe Transfăgărăşan), ci că vrea să alerge şi el proba de 21 de kilometri. L-am avertizat că e cam mult... Însă săptămânile trecute am fost toţi trei la munte şi am alergat câte 16 kilometri fiecare. El n-a avut nicio problemă.

În 2011, Andrei Roşu a alergat în deşertul Sahara; Foto: Arhivă personală

„Eu mă ocup şi de un program de coaching pentru alergători. „Coaching în alergare“, precurtat C.I.A. (www.coachinginalergare.ro), motiv pentru care am o grămadă de probleme. Mereu când avem o campanie, Facebook-ul ne verifică de „n“ ori! Nu mai zic că mi-au scris oameni care credeau că e vorba de acel CIA (n.r. - Serviciul secret american) şi voiau să se înroleze. E adevărat că şi noi am avut o campanie care transmitea puţin ideea militărească, de agenţi secreţi, astfel că unii oameni au considerat că suntem ceea ce caută. În schimb, noi doar vrem să alergăm“, povesteşte amuzat Andrei Roşu.

Primul român care a traversat Canalul Mânecii: „Am învăţat să înot acum patru ani“

Ai decis ca primul maraton pe care-l alergi să fie la Polul Nord. Unul în oraş ţi se părea prea banal?
L-am ales pe cel de la Polul Nord pentru că, fiind o fire comodă, dacă alergam un maraton de oraş, aş fi fost tentat să sar peste antrenamente. În oraş, poţi să renunţi la cei 30 de euro pe care îi plăteşti pentru înscriere. Dacă ţi se pune un cârcel, poţi să renunţi, te aşezi la o terasă şi bei o bere să te relaxezi. Or, la Polul Nord, nu poţi să faci asta. Eşti lăsat „în câmp“, pe calota glaciară, la minus 40 de grade, unde trebuie să alergi, nu să stai să te uiţi la stele. Pentru asta a trebuit să fac anumite schimbări radicale în viaţa mea şi să mă ţin de antrenamente, timp de trei luni.

Ai marcat finalul competiţiei cântând la tobe melodia „Yellow“, de la Coldplay. Cum ţi-a venit ideea?
Mi-am dorit să ţin minte momentul acela şi altfel, să nu fie doar alergare. Eu nu ştiam să cânt la niciun instrument, aşa că am luat lecţii la tobe. Am regretat enorm că nu mi-am ales un fluier, pentru că e destul de greu să cari tobele cu tine tot drumul (râde). Gândiţi-vă că ceilalţi participanţi îşi taie coada de la periuţa de dinţi ca să-şi optimizeze bagajul...

Acum mai cânţi la ele?
Nu, pentru că le-am vândut în scop caritabil. Au fost cumpărate de tenismenul Victor Hănescu. Acum sunt în sufrageria lui. M-a bucurat foarte mult că au fost semnate de toţi participanţii la maraton. Printre ei, şi Sir David Attenborough, un renumit redactor ştiinţific şi cercetător naturalist britanic, care are acum 89 de ani, şi care a fost declarat „comoară naţională“ în Marea Britanie.

La un an de la primul tău maraton, ai intrat în Cartea Recordurilor. A fost un ţel de-al tău?
N-a fost un ţel, dar nici o întâmplare nu a fost. După ce am alergat la Polul Nord, m-am gândit să profit de momentul bun creat şi să continui antrenamentele. Am aflat de circuitul „7 maratoane pe 7 continente“, iar eu am avut ideea să alerg nu doar un maraton, ci şi un ultramaraton pe fiecare continent. Le-am scris celor de la Guiness Book. De atunci, a fost doar o chestiune de a-mi respecta planul.

Eşti primul român care a traversat Canalul Mânecii înot, în cadrul competiţiei Enduroman Arch 2 Arc (un triatlon care presupune parcurgerea distanţei de 480 de kilometri dintre Londra şi Paris în alergare, înot şi pe bicicletă). E lesne de priceput de ce e o probă greu de îndurat.
Simţeam nevoia să mai ies încă o dată din zona de confort. Am ales traseul ăsta, prin 2013, pentru că m-a speriat foarte mult. Era şi şansa mea să devin un înotător foarte bun, pentru că ăsta era punctul meu slab. Aveam 140 de kilometri de alergat, care ştiam că mă vor epuiza, apoi partea de înot, încă 40, şi alţi 300 de kilometri pe bicicletă. Mai grea decât competiţia însăşi a fost pregătirea dinainte. Pe principiul „neplanificarea succesului înseamnă planificarea eşecului“. Am făcut peste 160 de ore de înot înainte să mă arunc în Canalul Mânecii.
 

Au fost momente, pe durata traversării Canalului Mânecii, când ai vrut să renunţi?
Eu aveam atunci un singur gând: cum ajung pe partea cealaltă. Partea frumoasă e că ştii că orice moment dificil care apare dispare apoi. Aveam două variante în momentele grele: ori să mă compătimesc şi să abandonez, ori să mă întreb cum pot depăşi acel moment greu. Iar până acum, din fericire, n-am abandonat nicio cursă.

Tu ai devenit un model de inspiraţie pentru alţi oameni. Pe tine, însă, ce te mai motivează?
Imaginea omului care îmi doresc să devin.