Doar o părere...Unchiul Secu, fotbalistul

„Securiada“ e o poveste tristă fără sfârşit. Ea bântuie, iată, şi lumea fotbalului. Din gluga mânjită a Unchiului Secu sunt scoase la lumină dosarele de informatori ale unor nume celebre. Unele subţirele, altele mai burduşite. Un lucru e cert. Dacă refuza, niciun individ nu putea fi racolat.

Am să vă descriu şi eu o întâmplare din care reiese că uneori chiar semenii noştri, fie şi neînrolaţi oficial, puteau fi mai haini decât însăşi temuta instituţie. Se întâmpla în vara lui ’89. Mă aflam pe aeroportul din Frankfurt, însoţind naţionala de juniori, în calitatea de trimis al ziarului „Sportul“.

Şeful delegaţiei era un secretar al FRF, un profesoraş veleitar, poreclit de subalterni Surdulică, din motive uşor de dedus. În lot, şi un securist oficial, îndrituit să ne scormonească gândurile şi bagajele. Fâţâială plicticoasă. S-a zăbovit vreo şase ore, din pricina ceţii.

A doua zi după întoarcere, m-am ciocnit pe scările Federaţiei cu tinerelul spilcuit cu ochi albaştri. Avea să îmi spună, zâmbind superior: „Tovarăşe ziarist, oamenii ne înjură, dar uneori sunt mai răi decât noi. Ştiţi ce-mi şuiera în urechi tot timpul pe aeroport conducătorul lotului? Să nu vă scap din priviri fiindcă vreţi s-o întindeţi!“.

În vara lui ’90 m-am întâlnit întâmplător pe aleile Pădurii Băneasa cu fostul securist, după cum credeam eu. Părea amuzat, retezându-mi întrebarea ghicită: „Nu s-a schimbat nimic. Sunt tot acolo!“.